Industria zahărului din România a trecut, în trei decenii, de la 33 de fabrici și acoperirea consumului intern la o singură unitate funcțională. Închiderea fabricilor a redus suprafețele cultivate cu sfeclă și a mutat aprovizionarea către piețele externe. Datele invocate de Ministerul Agriculturii indică riscuri pentru concurență și aprovizionare. Estimările fermierilor sugerează pierderi comerciale de sute de milioane de euro, dar informațiile disponibile nu descriu complet costurile actuale.
Potrivit informațiilor publicate de Național, România avea în 1989 un total de 33 de fabrici de zahăr și producea aproximativ 550.000 de tone anual. Nivelul era considerat suficient pentru consumul intern.
După privatizare, numărul unităților s-a redus rapid. În 2007, la aderarea la Uniunea Europeană, mai funcționau șapte fabrici, iar producția ajunsese la circa 100.000 de tone pe an. Sursa leagă evoluția de stabilirea unei cote de producție de 105.000 de tone pentru România, calculată pe baza producției din perioada respectivă.
Cota europeană a fost eliminată în 2017, însă capacitatea industrială nu a revenit. România mai avea atunci patru fabrici, toate controlate de companii străine. Ulterior, unitățile din Oradea și Bod au fost închise, iar în 2022, după oprirea fabricii din Luduș, a rămas operațională doar fabrica din Roman, cu acționariat austriac.
Fabrica de la Luduș a devenit punctul central al intervenției autorităților. Ministerul Agriculturii a prezentat un memorandum pentru identificarea unei soluții de păstrare a capacității de procesare, după ce proprietarul francez a anunțat închiderea și intenția de dezmembrare a unității.
Documentul guvernamental, citat de Național, avertiza că dispariția fabricii poate reduce concurența pe piața internă. În scenariul prezentat de minister, România nu ar mai putea acoperi prin producție internă aproximativ un sfert din necesarul anual de consum. Aprovizionarea ar deveni, astfel, mai vulnerabilă în contextul războiului din Ucraina.
Autoritățile au indicat efecte și asupra angajaților, precum și asupra cultivatorilor de sfeclă arondați fabricii. Fără un cumpărător sau o soluție de redeschidere, fermierii riscă să piardă piața de desfacere, iar locurile de muncă din unitate ar putea dispărea.
Președintele Federației Cultivatorilor de Sfeclă de Zahăr din România a declarat pentru publicația citată că suprafața cultivată a scăzut de la aproximativ 250.000 de hectare înainte de 1989 la 8.500 de hectare în 2022. El a atribuit diminuarea, în principal, lipsei capacităților de procesare.
Fermierii estimează un consum intern de aproximativ 500.000 de tone și o producție națională de numai 50.000 de tone în acel an. La un preț mediu de 600 de euro pe tonă, sursa calculează importuri de circa 300 de milioane de euro. Valoarea este o estimare sectorială, nu o statistică oficială prezentată în articol.
Prin urmare, efectele depășesc balanța comercială. Reducerea fabricilor afectează cererea pentru sfecla locală, veniturile fermierilor și diversitatea ofertanților. În același timp, costurile importurilor și presiunile asupra prețurilor depind de cotațiile internaționale, transport și disponibilitatea furnizorilor.
Reducerea industriei zahărului arată cât de mult s-a îndepărtat România de o producție capabilă să susțină consumul intern. Fără procesare și contracte stabile pentru cultivatori, dependența de importuri va persista, însă amploarea efectelor asupra prețurilor și bugetului rămâne legată de piețele externe.
Sursă: Articolul are ca punct de plecare informațiile publicate de Național – Dezvăluiri, Scandaluri Politice și Știri din România.
