

În teoria reconstruită de Matthew Smith, rata creșterii depinde de partea din venitul net al unei economii care este reinvestită în reproducerea și extinderea capitalului. Dar mecanismul nu se încheie aici: diviziunea muncii și progresul tehnic sporesc productivitatea, reduc costurile și pot alimenta o nouă rundă de acumulare. Este o relație dinamică, însă incompletă în absența unei explicații privind realizarea cererii agregate.
Matthew Smith prezintă această interpretare în articolul „Adam Smith on Growth and Economic Development”, publicat în History of Economics Review în 2023. Studiul examinează teoria lui Adam Smith din The Wealth of Nations, separând analiza creșterii pentru o tehnică dată de analiza progresului tehnic și a dezvoltării economice istorice.
Punctul de plecare este venitul net, definit de Smith ca producția anuală totală după înlocuirea capitalului consumat în producție. Acest venit cuprinde profitul și renta, dar este mai larg decât noțiunea de produs excedentar, deoarece include și salariile aferente muncii pe care Smith o numește neproductivă și care este asociată consumului imediat.
Din perspectiva acumulării, variabila decisivă este proporția venitului net economisită și investită. Consumul imediat reduce fondul disponibil pentru reproducerea capitalului, în timp ce economisirea mărește resursele pentru angajarea muncii productive. Într-o țară aflată în progres, această proporție este ridicată; într-un stat aflat în declin, consumul poate ajunge să depășească venitul net.
Capitalul circulant este format, în schema smithiană, din bani, provizii, materiale și produse finite. Capitalul fix cuprinde mașini și instrumente, clădiri productive, lucrări de îmbunătățire a terenului și competențele dobândite prin educație. Smith insistă că capitalul fix este derivat din capitalul circulant și trebuie întreținut prin acesta. Studiul observă însă o confuzie la includerea banilor în capitalul circulant, deoarece procesul de schimb nu este identic cu circulația mărfurilor.
Autorul folosește modelul simplificat asociat lui John Hicks pentru a ilustra structura argumentului. Într-o economie în care nu există rentă funciară, se produce un singur bun salarial, iar munca este singurul input direct, rata creșterii este exprimată prin relația g = k(q/w − 1). Aici, k reprezintă proporția muncii angajate productiv, q producția pe lucrător, iar w salariul real pe lucrător.
Creșterea pozitivă necesită ca producția pe lucrător să depășească salariul real și ca o parte din excedent să fie economisită pentru muncă productivă. În absența progresului tehnic, o opulență generalizată ar necesita ca acumularea și cererea de muncă să avanseze mai repede decât populația și oferta de muncă. Astfel s-ar întări poziția de negociere a lucrătorilor și ar putea crește salariul natural.
Contribuția centrală a studiului este interpretarea progresului tehnic ca proces endogen acumulării. Diviziunea muncii cere existența unui stoc de capital care să finanțeze salariile și să furnizeze materiale și instrumente. O acumulare mai rapidă permite, deci, o specializare mai profundă. În sens invers, creșterea productivității mărește venitul net disponibil pentru economisire și investiții.
Smith leagă progresul tehnic de trei efecte ale diviziunii muncii: îndemânare sporită, economie de timp și stimularea invențiilor. El recunoaște și specializarea producătorilor de mașini și a celor preocupați de invenție. Concurența răspândește tehnicile mai productive, deoarece acestea oferă temporar profituri suplimentare și tind să devină tehnici dominante.
Extinderea pieței are un rol autonom în proces. Transportul și comunicațiile pot reduce costurile de transport, pot conecta producătorii cu populațiile urbane și pot crea condițiile pentru producție la scară mai mare. În această interpretare, cererea anterioară, generată de acumulare și de infrastructură, creează spațiul economic în care diviziunea muncii se poate adânci.
Studiul nu prezintă teoria lui Smith ca pe o explicație completă a creșterii. Deficiența majoră constă în lipsa unui mecanism prin care economisirea și investiția agregată sunt aduse la egalitate. Smith tratează economisirea și investiția ca mărimi egale, deși recunoaște că economisitorii și investitorii pot fi actori diferiți. În consecință, analiza presupune că cererea agregată este suficientă pentru a absorbi oferta determinată de capacitatea productivă.
Matthew Smith concluzionează că Smith a anticipat mecanisme esențiale ale dezvoltării — specializarea, învățarea prin activitate, progresul tehnic, infrastructura și reducerea costurilor — dar teoria sa rămâne o teorie a creșterii potențiale. Pentru explicarea traiectoriei efective a producției este necesară o analiză suplimentară a cererii și coordonării macroeconomice.







