România are una dintre cele mai importante suprafețe agricole din Uniunea Europeană, însă agricultura nu generează pe măsura acestui potențial valoare adăugată în economia internă. Țara exportă materie primă și importă produse alimentare procesate, iar acest model menține deficitul agroalimentar la un nivel ridicat. În plus, productivitatea redusă și vulnerabilitatea la secetă limitează competitivitatea sectorului.
Agricultura are încă o pondere relativ ridicată în economia României. Potrivit datelor prezentate în materialele de referință, valoarea adăugată a sectorului reprezenta aproximativ 2,5% din PIB în 2024, față de 1,2% la nivelul Uniunii Europene.
Scăderea ponderii agriculturii în economie nu este, în sine, un semn negativ, deoarece în economiile dezvoltate industria și serviciile cresc mai rapid. Problema apare atunci când această transformare nu este însoțită de dezvoltarea procesării agroalimentare și a lanțurilor interne de furnizare.
În 2024, deficitul comercial al produselor agroalimentare a fost estimat la aproximativ 4,9 miliarde de euro. În primele opt luni din 2025, categoria „alimente și animale vii” ar fi înregistrat un deficit de circa 3,4 miliarde de euro, pe fondul unor importuri de peste 7,5 miliarde de euro și al unor exporturi de aproximativ 4,1 miliarde.
România are avantaje importante în producția vegetală și exportă cereale, semințe oleaginoase și animale vii. Aceste categorii contribuie la reducerea dezechilibrului comercial, însă nu rezolvă problema structurală a procesării insuficiente.
Atunci când grâul pleacă din țară, economia încasează valoarea materiei prime. O parte mult mai mare din valoare ar putea rămâne local prin fabricarea pâinii, a produselor de panificație sau a altor alimente procesate.
Același mecanism se observă în cazul porumbului și al zootehniei. Cerealele pot susține producția de carne și lactate, însă lipsa integrării dintre culturile agricole, ferme și procesatori favorizează importul produselor finite.
Un indicator prezentat pentru România este densitatea de aproximativ 0,34 unități vită mare pe hectar, comparativ cu circa 0,75 la nivelul Uniunii Europene. Diferența sugerează o utilizare mai redusă a terenului agricol pentru producție zootehnică integrată.
În aceste condiții, România poate exporta furaje și cereale, în timp ce importă carne de porc, lactate și produse alimentare cu valoare adăugată mai mare. Productivitatea redusă, fragmentarea fermelor și accesul inegal la capital limitează capacitatea producătorilor de a urca în lanțul valoric.
Agricultura românească este expusă variațiilor de producție provocate de deficitul de apă. În 2023, agricultura ar fi reprezentat aproximativ 34,8% din captarea apei dulci, ceea ce face eficiența irigațiilor și administrarea resurselor tot mai importante.
Seceta nu afectează doar recolta unui an, ci poate reduce veniturile fermierilor, poate scumpi materia primă și poate încuraja importurile atunci când oferta internă nu acoperă cererea. În acest context, o agricultură dependentă de producția vegetală brută este mai expusă variațiilor climatice.
Importurile nu reprezintă o problemă în sine. Într-o economie deschisă, ele permit consumatorilor să aibă acces la produse diverse, însă dezechilibrul apare când sunt importate masiv alimente care ar putea fi produse competitiv în România.
Reducerea deficitului nu depinde exclusiv de creșterea suprafețelor cultivate. Sunt necesare investiții în depozitare, irigații, zootehnie, logistică și procesare, precum și o legătură mai stabilă între fermieri și industrie.
Obiectivul nu ar trebui să fie oprirea importurilor, ci dezvoltarea unei producții interne suficient de competitive. România nu are nevoie doar de recolte mai mari, ci de un lanț agroalimentar mai bine integrat, capabil să păstreze în economie o parte mai mare din valoarea fiecărui hectar cultivat.
Analiza se bazează pe datele și materialele indicate în articol, inclusiv informațiile Eurostat privind ponderea agriculturii în economie: pagina Eurostat aferentă datelor.
