România agricolă trăiește din nou un paradox amar. În timp ce supermarketurile sunt pline de cartofi importați, frumos ambalați și vânduți cu prețuri de trei-patru ori mai mari, pe câmpurile din țară fermierii își vând producția cu doar 40 de bani pe kilogram — sau mai rău, o lasă să putrezească. Lipsa unui sistem funcțional de colectare, depozitare și distribuție a transformat un sezon agricol bun într-un dezastru economic pentru mii de gospodării.
După luni întregi de muncă și investiții în inputuri agricole (semințe, irigații, motorină, forță de muncă), agricultorii din zonele mari cultivatoare de cartof, precum Harghita, Covasna, Neamț, Brașov sau Suceava, se confruntă cu imposibilitatea de a-și valorifica marfa în mod sustenabil.
Fără centre regionale de colectare și stocare, fără sprijin real pentru acces la lanțurile de distribuție, munca lor ajunge la prețuri de batjocură. În unele cazuri, cartofii sunt donați pentru hrană animalelor, iar tone întregi se aruncă, din lipsă de cumpărători sau spații de păstrare.
„Nu putem acoperi nici măcar costurile de recoltare, darămite investiția făcută în primăvară. Ne îngroapă băncile, furnizorii, iar statul… nu reacționează”, spune un fermier din zona Făgărașului.
Paradoxul se adâncește: România importă masiv cartofi din Polonia, Franța, Germania sau Olanda, în timp ce micii producători locali își pierd afacerile. Prețul pe raft al cartofilor importați ajunge frecvent la 2,5–3 lei/kg, dar fermierul român primește sub 50 de bani.
În 2024, conform datelor INS, România a importat peste 150.000 de tone de cartofi, în valoare de aproximativ 75 milioane de euro, în timp ce producția locală a înregistrat un excedent de 200.000 de tone, rămas în mare parte nevândută sau vândută în pierdere.
Criza cartofului este doar vârful icebergului. Lipsa investițiilor în infrastructura de sprijin pentru producătorii locali — depozite frigorifice, centre de sortare, puncte de vânzare organizate — îi condamnă pe fermierii mici și mijlocii la subzistență sau abandon.
România nu are o strategie funcțională de securitate alimentară. Sprijinul promis prin PNS (Planul Național Strategic 2023–2027) rămâne adesea la nivel de teorie sau ajunge cu întârziere, în timp ce birocrația și lipsa de viziune distrug an de an potențialul agricol al țării.
Într-o țară cu sol fertil și tradiție agricolă, hrana autohtonă devine neprofitabilă, nevalorificată și, în cele din urmă, inexistentă în consumul urban. Fermierii români nu cer favoruri. Cer condiții egale. Cer infrastructură, acces la piață și respect pentru munca lor.
Fără măsuri urgente și sistemice, România riscă să devină o țară care importă hrană scumpă, în timp ce propriii agricultori abandonează pământul.