Într-un climat macroeconomic caracterizat de inflație persistentă și creșterea costului vieții, politica de majorare a impozitelor pe proprietate adoptată de autoritățile locale introduce o presiune suplimentară asupra veniturilor disponibile ale populației, cu impact disproporționat asupra categoriilor vulnerabile, în special pensionarii.

Începând cu 1 ianuarie 2026, impozitul pe locuință este estimat să crească cu 70–80% în mai multe centre urbane. În termeni nominali, aceasta se traduce printr-o obligație fiscală anuală de până la 700–800 lei pentru un apartament cu trei camere, nivel determinat de hotărârile consiliilor locale și de încadrarea pe zone fiscale.

Raportată la structura veniturilor, măsura ridică probleme de sustenabilitate. Pentru un pensionar cu un venit lunar de aproximativ 1.200 lei, impozitul pe locuință ajunge să reprezinte o pondere semnificativă din venitul anual disponibil, reducând capacitatea de acoperire a cheltuielilor esențiale precum alimentația, medicamentele și utilitățile. În termeni de economie a bunăstării, această redistribuire fiscală are un efect regresiv, afectând mai sever gospodăriile cu venituri mici.

Deși obiectivul declarat al majorării este consolidarea veniturilor bugetelor locale, riscul economic constă în comprimarea consumului gospodăriilor deja fragile financiar și în deteriorarea nivelului de trai. În absența unor mecanisme de protecție țintite (scutiri, plafoane sau corelări cu venitul), povara fiscală poate deveni nesustenabilă pentru o parte semnificativă a populației.

În forma sa actuală, impozitul pe locuințe planificat pentru 2026 nu pare aliniat la realitățile economice ale gospodăriilor cu venituri reduse. Mai degrabă decât să contribuie la stabilitate și coeziune socială, măsura riscă să accentueze tensiunile sociale și discrepanța dintre capacitatea de plată a populației și nivelul presiunii fiscale exercitate de stat.