Guvernele României au acumulat în ultimele două decenii o datorie publică uriașă, însă rezultatul acestei îndatorări este greu de identificat în infrastructura strategică a țării. Datoria administrației publice ajunsese în mai 2026 la aproximativ 1.194 de miliarde de lei, adică 61,4% din PIB.
Vorbim despre peste 200 de miliarde de euro datorie, pentru care generațiile viitoare vor plăti principalul și dobânzile. Și atunci apare întrebarea fundamentală: ce active productive și ce infrastructură strategică au rămas în urma acestor împrumuturi?
România încă se laudă cu fiecare tronson de autostradă inaugurat, deși după decenii de promisiuni rețeaua de drumuri de mare viteză rămâne modestă raportat la dimensiunea țării și la resursele financiare consumate. Nu putem spune că întreaga datorie publică trebuia transformată în autostrăzi și nici că împrumuturile contractate au fost destinate exclusiv investițiilor. Tocmai aici se află însă problema.
O mare parte a îndatorării statului nu s-a transformat în active capabile să producă valoare în viitor.
Statul s-a împrumutat pentru finanțarea deficitelor, pentru refinanțarea datoriilor ajunse la scadență și pentru alte necesități bugetare. Chiar raportul privind datoria publică arată că numai în 2025 aceasta a crescut cu 154,1 miliarde de lei, în principal pentru finanțarea deficitului, refinanțarea datoriei și consolidarea rezervei valutare a Trezoreriei.
Aici trebuie căutată adevărata problemă a modelului românesc de dezvoltare.
Investiția publică ar trebui să lase în urma ei un activ: o autostradă, o cale ferată modernizată, o hidrocentrală, un spital, o rețea de irigații sau o infrastructură energetică. Aceste active rămân economiei și contribuie, direct sau indirect, la creșterea productivității.
În România, însă, investiția publică riscă prea des să devină justificarea politică pentru cheltuirea unor sume enorme, în timp ce resurse importante sunt absorbite de funcționarea unui aparat public supradimensionat, deficite permanente, dobânzi, proiecte întârziate, costuri administrative și lucrări executate lent sau la prețuri greu de justificat economic.
De aceea nu este suficient ca un guvern să anunțe că „investițiile publice au ajuns la un nivel record”. Întrebarea corectă este: ce primește România pentru fiecare miliard cheltuit?
Un stat poate împrumuta bani pentru investiții și poate deveni mai bogat. Dacă împrumută 10 miliarde și construiește infrastructură care generează dezvoltare economică timp de 50 de ani, datoria poate avea justificare. Dar dacă împrumută pentru a acoperi consumul curent și dezechilibrele bugetare, rămâne cu datoria, fără activul corespunzător.
Aceasta este marea vulnerabilitate a finanțelor publice românești.
Am ajuns să acumulăm o datorie de peste 200 de miliarde de euro, iar statul continuă să se prezinte drept performant pentru fiecare câteva zeci de kilometri de autostradă inaugurați.
Nu numărul miliardelor cheltuite măsoară performanța unui guvern, ci valoarea care rămâne în urma lor.
Când datoria rămâne, iar activele productive nu apar într-o proporție comparabilă, investiția publică încetează să mai fie automat o dovadă de dezvoltare. Devine legitim să ne întrebăm dacă nu cumva, prea des, cheltuiala publică a devenit mai degrabă un mecanism de transfer al poverii către contribuabili decât un instrument strategic de construire a României.
