Rata ocupării în România a fost de 69% în 2025, una dintre cele mai scăzute din UE
România a avut în 2025 o rată a ocupării de 69% pentru populația de 20–64 de ani, una dintre cele mai scăzute din UE. Datele recente arată că problema nu…
Rezultatele PISA readuc în atenție o problemă pe care statul român nu a reușit să o rezolve: școala compensează prea puțin diferențele dintre mediile familiale. Potrivit materialului publicat de Realitatea.NET, decalajul dintre elevii avantajați și cei dezavantajați s-a adâncit în ultimul deceniu, iar aproximativ jumătate dintre adolescenții de 15 ani întâmpină dificultăți la citire și matematică. Cifrele sunt alarmante, însă interpretarea lor trebuie să depășească explicația simplă a finanțării insuficiente.
PISA măsoară competențe de bază la o anumită vârstă, nu întreaga calitate a unei școli și nici toate cauzele rezultatelor slabe. Totuși, diferențele dintre elevii care beneficiază de sprijin familial, resurse și acces la activități suplimentare și cei care nu le au sunt relevante pentru politicile publice.
Realitatea.NET descrie situația elevilor din comunități sărace, unde lipsa rechizitelor, a transportului sau a unor condiții decente de studiu poate afecta participarea la cursuri. În unele cazuri prezentate de publicație, infrastructura școlară rămâne precară, inclusiv prin existența unor toalete în exterior. Astfel de exemple nu pot fi generalizate automat la întregul sistem, dar arată că experiența educațională diferă radical în funcție de localitate și familie.
Statul poartă responsabilitatea principală pentru standardele minime și pentru distribuirea echitabilă a resurselor. În același timp, rezultatele nu depind exclusiv de buget. Calitatea managementului școlar, pregătirea profesorilor, frecvența elevilor, așteptările familiei și politicile de sprijin pot amplifica sau diminua efectul sărăciei.
Comparația cu Estonia, Finlanda sau Marea Britanie poate fi utilă ca reper, însă nu este o rețetă direct transferabilă. Țările diferă prin structura populației, organizarea școlilor, cultura evaluării, nivelul de urbanizare și modul în care sprijină familiile vulnerabile.
De aceea, asocierea dintre rezultate bune și cheltuieli mai mari nu dovedește singură o relație cauzală. Investițiile contează, dar eficiența lor depinde de felul în care ajung la elevii cu cele mai mari nevoi. O creștere contabilă a alocărilor nu garantează automat competențe mai bune, dacă finanțarea nu este legată de intervenții măsurabile și de responsabilitate administrativă.
Competențele insuficiente reduc șansele de continuare a studiilor și de acces la locuri de muncă mai productive. Pe termen lung, abandonul școlar poate însemna venituri mai mici, o bază de contribuabili mai restrânsă și presiuni mai mari asupra sistemelor de protecție socială.
Materialul Realitatea.NET susține că o parte importantă dintre elevii din medii defavorizate riscă să abandoneze școala. Cifra trebuie verificată prin statistici oficiale și printr-o metodologie clară, dar direcția problemei este suficient de serioasă pentru a cere intervenții constante, nu campanii ocazionale.
România nu poate reduce inegalitățile din educație prin promisiuni bugetare repetate sau prin măsuri fragmentare. Statul trebuie să urmărească efectele reale ale politicilor: competențe formate, participare școlară și șanse mai apropiate pentru copiii din medii diferite. Altfel, costul eșecului va fi plătit nu doar de elevi, ci și de economia care îi va avea mai târziu ca angajați, contribuabili sau persoane dependente de sprijin public.
Sursă: Articolul are ca punct de plecare informațiile publicate de Realitatea.NET.
