Situația tensionată din Orientul Mijlociu și blocajul diplomatic actual dintre Statele Unite și Iran reprezintă subiectul unei analize recente semnate de Richard Haass. Autorul este președinte emerit al Council on Foreign Relations și a servit ca diplomat, fiind totodată scriitorul unor volume de referință precum „The World: A Brief Introduction”. În evaluarea sa, Haass subliniază faptul că așteptările administrației americane privind o victorie rapidă și ușoară în Iran au fost contrazise de realitate, Teheranul dovedindu-se mult mai rezistent decât se anticipase inițial.
Eșecul strategiei care viza un scenariu similar cu cel din Venezuela este evident în contextul în care negocierile au stagnat, iar Strâmtoarea Hormuz rămâne închisă. Haass argumentează că acest conflict a fost un război de alegere care nu era necesar, iar rezultatul final a lăsat Statele Unite într-o poziție strategică mai slabă. Deși capacitatea militară convențională a Iranului a fost diminuată, acesta este singurul succes notabil pe care administrația îl poate revendica, restul indicatorilor arătând o deteriorare a situației pentru regiune și pentru restul lumii.
Un aspect critic evidențiat de autor este modul în care atacurile asupra conducerii iraniene au produs un efect contrar celui scontat. În loc să provoace o schimbare de regim către o facțiune mai moderată, aceste acțiuni au facilitat ascensiunea unor lideri și mai radicali. Echilibrul intern de putere din Iran s-a deplasat semnificativ dinspre politicieni și clerici către generalii Corpului Gărzii Revoluționare Islamice. Această schimbare complică orice efort de a pune capăt conflictului, deoarece noii decidenți sunt mai puțin dispuși să accepte compromisuri diplomatice.
În acest moment, administrația se confruntă cu trei opțiuni principale: escaladarea, deriva sau negocierea. Escaladarea operațiunilor militare este considerată o soluție problematică, deoarece nu va garanta capitularea regimului și nici redeschiderea strâmtorii. Mai mult, resursele militare americane sunt limitate, iar țintele rămase au o valoare strategică redusă. Lovirea infrastructurii energetice a Iranului ar reprezenta un risc imens, deoarece ar atrage atacuri de represalii asupra resurselor de apă și energie ale vecinilor săi, transformând o criză regională într-o catastrofă umanitară și economică.
Opțiunea derivă presupune menținerea statu quo-ului, ceea ce înseamnă că Strâmtoarea Hormuz va rămâne închisă. Acest drum duce inevitabil la o criză economică intensificată. O astfel de politică se bazează pe premisa incertă că Statele Unite pot rezista consecințelor economice mai mult timp decât Iranul. De asemenea, lipsa inspecțiilor internaționale asupra programului nuclear iranian în această perioadă de stagnare ar putea forța Washingtonul să stabilească linii roșii care, dacă sunt încălcate, ar duce la lovituri militare și la o escaladare necontrolată a ostilităților.
A treia cale, cea a negocierii, este descrisă de Richard Haass drept opțiunea cea mai puțin rea, în ciuda riscului de a proiecta o imagine de slăbiciune. Discuțiile diplomatice se concentrează pe două piloni fundamentali: redeschiderea strâmtorii și viitorul programului nuclear. Blocajul maritim cauzează daune majore economiei globale și capacității de aprovizionare cu alimente la nivel mondial. O soluție propusă ar fi încheierea blocadei în schimbul cedării controlului iranian asupra tranzitului, eventual prin crearea unei autorități de guvernare regională care să poată percepe taxe de navigație.
Deși un astfel de aranjament ar compromite principiul liberei circulații, Haass notează că Statele Unite nu dețin pârghiile necesare pentru a reveni la situația anterioară războiului. Mesajele agresive de pe rețelele sociale au început să fie ignorate de către adversari, iar reluarea ostilităților nu ar aduce avantaje militare clare, punând în schimb întreaga regiune în pericol. Un canal de comunicare permanent între Statele Unite și Iran este esențial pentru a preveni incidentele neintenționate în zonele de tranzit maritim.
În privința programului nuclear, autorul sugerează un acord de tip „JCPOA-plus”. Acesta ar presupune eliminarea uraniului îmbogățit din țară sau diluarea acestuia, alături de stabilirea unui moratoriu privind îmbogățirea și implementarea unui mecanism riguros de monitorizare. Chiar dacă un astfel de pact nu ar rezolva definitiv problema, ar oferi un cadru de gestionare a riscurilor. Realitățile economice ale ambelor țări fac ca un astfel de acord să fie cel mai probabil scenariu, cu condiția ca acesta să excludă temporar alte probleme sensibile, cum ar fi sprijinul Iranului pentru milițiile proxy sau programul de rachete balistice.
Succesul oricărei negocieri depinde de disponibilitatea Washingtonului de a debloca activele înghețate și de a relaxa sancțiunile economice. În timp ce Israelul ar putea fi nemulțumit de un acord parțial, influența americană asupra Teheranului rămâne limitată, iar guvernul israelian va fi probabil nevoit să accepte decizia Statelor Unite dacă aceasta va fi impusă cu fermitate. Totodată, pregătirea unor planuri de urgență pentru situația în care Iranul refuză compromisul trebuie să rămână o prioritate, deoarece abandonarea responsabilității față de aliații regionali ar reprezenta un regres strategic major.
În concluzie, Richard Haass avertizează că orice final al acestui conflict va fi unul fragil. Radicalismul Teheranului și influența obținută prin controlul strâmtorii sugerează că incertitudinea va persista. Sprijinul pentru grupările proxy și interesul pentru armele nucleare vor continua să fie surse de tensiune care ar putea declanșa oricând noi acțiuni militare. Pacea durabilă rămâne un obiectiv greu de atins, iar situația actuală confirmă faptul că un conflict nu se încheie cu adevărat nici măcar atunci când luptele încetează.
