În 1989, România avea 10 rafinării, cu o capacitate totală de prelucrare de aproximativ 34 de milioane de tone anual. Astăzi mai sunt operaționale doar patru: Petrobrazi, Petromidia, Petrotel și Vega, iar numai primele trei sunt mari producătoare de carburanți.
Este important să înțelegem modelul economic din spatele acelor capacități. România nu producea suficient țiței pentru rafinăriile construite și importa cantități importante de materie primă. În același timp însă, exporta masiv produse petroliere prelucrate.
Aceasta este diferența fundamentală dintre a importa materie primă și a importa produs finit.
Petrolul intrat în România alimenta un întreg lanț industrial. Din rafinare și petrochimie nu rezultau doar benzină și motorină, ci și bitum, lubrifianți, solvenți, mase plastice, cauciuc sintetic și alte materii prime necesare industriei construcțiilor, industriei chimice și industriei auto.
În jurul rafinăriilor funcționau combinate petrochimice, fabrici și mii de firme care transformau aceste produse în bunuri cu valoare adăugată mai mare. România importa materia primă, dar adăuga muncă, tehnologie, cercetare și inteligență românească, apoi exporta produse finite.
Astăzi importăm în continuare cantități mari de țiței. Problema nu este importul în sine. Problema este că am pierdut o mare parte din capacitatea de a transforma această materie primă într-un lanț complex de produse cu valoare adăugată.
O economie puternică nu trebuie neapărat să dețină toate materiile prime. Trebuie să fie capabilă să le transforme. România avea 10 rafinării. Astăzi mai are patru funcționale. Aceasta este imaginea unei dezindustrializări care trebuie inversată.
