

Propaganda poate funcționa nu doar prin inducerea unor credințe false, ci și printr-o distribuție inegală a resurselor de cunoaștere. Aceasta este ideea centrală a analizei semnate de Rachel McKinnon, care susține că persoanele aflate în poziții sociale dominante pot fi mai vulnerabile decât cele marginalizate la mesaje ce justifică opresiunea. Articolul nu prezintă un experiment sau o cercetare cantitativă, ci dezvoltă un argument filosofic despre mecanismele prin care propaganda devine credibilă.
Textul, intitulat în original The Epistemology of Propaganda, a fost publicat de McKinnon în 2018 în revista Philosophy and Phenomenological Research. Autoarea discută critic teoria lui Jason Stanley din volumul How Propaganda Works, apărut în 2015. Punctul de plecare este acordul cu ideea că propaganda se sprijină pe ideologii viciate, dar dezacordul privind persoanele care prezintă cel mai mare risc de a adopta aceste ideologii.
În reconstrucția oferită de McKinnon, Stanley consideră că propaganda poate afecta grupurile „negativ privilegiate”, adică grupurile dezavantajate social. Pentru acestea, mesajul propagandistic ar putea produce credințe false despre propria situație: de exemplu, ideea că își merită poziția socială sau că opresiunea lor este justificată. Stanley pornește de la observația că oamenii nu își controlează în mod direct și voluntar convingerile. În consecință, el vede ca plauzibil scenariul în care membrii grupurilor oprimate ajung să preia ideologia grupului dominant, mai ales dacă nu sunt expuși unei alternative.
McKinnon contestă însă atât probabilitatea, cât și importanța politică a acestui scenariu. Ea susține că persoanele marginalizate nu au nevoie întotdeauna să primească din exterior o „ideologie alternativă”, deoarece experiența trăită le oferă deja acces la informații despre propria marginalizare. Acest acces nu este prezentat ca o garanție absolută a cunoașterii corecte, ci ca o poziție epistemică mai favorabilă în raport cu opresiunea pe care o experimentează.
Argumentul este formulat prin trei teze asociate epistemologiei perspectivelor feministe: cunoașterea este situată social, anumite poziții dezavantajate pot oferi un privilegiu epistemic, iar cunoașterea opresiunii trebuie dobândită printr-un proces activ de confruntare cu ea. Ultima teză este importantă pentru limitele argumentului: apartenența la un grup marginalizat nu produce automat cunoaștere corectă. Totuși, potrivit autoarei, înțelegerea surselor opresiunii tinde să fie mai accesibilă celor care se lovesc direct de ele decât celor care nu le experimentează.
Pentru a testa conceptual teoria lui Stanley, McKinnon discută propaganda asociată feminismului radical trans-excluzionist, desemnat în text prin termenul TERF. Ea identifică în acest discurs două premise ideologice: sexul atribuit la naștere ar determina definitiv genul unei persoane, iar femeile trans ar fi bărbați delirați sau bolnavi mintal. Din aceste premise derivă afirmații potrivit cărora accesul femeilor trans în spații destinate femeilor ar reprezenta un pericol sau chiar o formă de agresiune.
Articolul enumeră mai multe forme ale acestui discurs: prezentarea femeilor trans ca potențiali prădători sexuali în toalete, vestiare sau adăposturi; descrierea termenului „TERF” drept insultă misogină; și respingerea îngrijirilor medicale asociate tranziției, prin caracterizarea persoanelor trans drept persoane delirante. McKinnon discută inclusiv afirmații și campanii publice pe care le consideră exemple de propagandă sprijinită pe ideologii viciate.
În cadrul analizei sale, autoarea afirmă că nu există un risc semnificativ ca o femeie trans să întâlnească un mesaj despre „femeile trans ca prădători” și să ajungă, tocmai prin acel mesaj, să creadă că este un prădător. Experiența sa socială, inclusiv confruntarea cu discriminarea, ar oferi motive directe pentru respingerea acestei descrieri. McKinnon folosește aici cazul ca ilustrare a tezei epistemologiei perspectivelor feministe, nu ca rezultat al unei măsurători privind toate persoanele trans.
În loc să plaseze pericolul principal în interiorul grupului marginalizat, McKinnon îl plasează în rândul persoanelor dominante sau relativ privilegiate. Acestea pot avea suficiente informații pentru ca propaganda să pară rezonabilă, dar nu și experiența ori resursele epistemice necesare pentru a-i recunoaște caracterul ideologic. Problema este amplificată atunci când mesajul este prezentat în limbajul expertizei sau este susținut de o autoritate percepută ca legitimă.
De aici rezultă legătura cu „epistemologia ignoranței”. Ignoranța nu este descrisă doar ca absență pasivă a informației, ci ca o stare care poate fi produsă, menținută și apărată chiar în fața unor contraexemple. Persoanele aflate în poziții dominante pot să nu perceapă o situație ca opresivă tocmai pentru că poziția lor socială le îngreunează accesul la semnificația ei. În această interpretare, alegătorii sau instituțiile care adoptă politici bazate pe asemenea mesaje pot perpetua opresiunea fără să se considere autori ai unei nedreptăți.
McKinnon răspunde și apelului lui Stanley la experimentele Milgram. Stanley folosește aceste experimente pentru a arăta că oamenii pot ignora dovezi disponibile despre caracterul greșit al unei acțiuni atunci când primesc ordine de la o autoritate. McKinnon spune că analogia nu demonstrează că persoanele marginalizate acceptă de regulă propaganda despre propria identitate. În opinia ei, acestea pot respinge autoritatea invocată tocmai pentru că mesajul contrazice experiența lor directă.
Contribuția lui McKinnon este o repoziționare a întrebării: în loc de „cine ar putea crede propaganda despre opresiune?”, analiza întreabă „cine are puterea de a transforma această credință în politică și instituție?”. Implicația pentru studiul mecanismelor sociale este că vulnerabilitatea epistemică și puterea politică nu trebuie confundate. Un grup poate fi dezavantajat și, în același timp, mai bine plasat pentru a recunoaște falsitatea unui mesaj despre propria experiență.
Limitele sunt însă importante. Textul este un eseu filosofic bazat pe analiză conceptuală, literatură de specialitate și exemple de discurs public; nu oferă o estimare a frecvenței cu care persoanele marginalizate sau cele dominante acceptă propaganda. McKinnon folosește formulări prudente în mai multe locuri și își prezintă unele concluzii ca suspiciuni sau evaluări argumentative. Prin urmare, articolul nu stabilește statistic că persoanele dominante acceptă mai des propaganda, ci argumentează că teoria ar trebui să acorde acestui risc o atenție mai mare.







