Fermele mici din România ilustrează o aparentă contradicție economică: folosesc o parte importantă a terenului pentru consum propriu și au resurse limitate pentru investiții, dar pot obține o valoare a producției pe hectar mai mare decât exploatațiile foarte mari. Studiul Monicăi Mihaela Tudor interpretează această situație prin conceptul de reziliență socio-economică.
Analiza este prezentată în articolul „Small scale agriculture as a resilient system in rural Romania”, semnat de Monica Mihaela Tudor și publicat în Studies in Agricultural Economics în 2015. Autoarea folosește o revizuire a literaturii și date statistice secundare din surse naționale și internaționale. Obiectivul nu este o evaluare completă a fermelor mici, ci identificarea cauzelor și efectelor rolului lor în economia rurală.
În logica studiului, reziliența înseamnă capacitatea gospodăriilor și a comunităților de a rezista, de a se adapta și de a se recupera după șocuri. Pentru România, punctul de plecare îl constituie tranziția de la socialism la economia de piață. Restituirea terenurilor, închiderea unor întreprinderi socialiste și lipsa locurilor de muncă neagricole au modificat relația dintre populație și resursa funciară.
Restituirea proprietății a readus în prim-plan exploatația individuală de dimensiuni reduse. În 2003 erau aproximativ 4,5 milioane de exploatații, cu o medie de 3,1 hectare, iar în 2013 existau circa 3,6 milioane, cu o medie de 3,6 hectare. Modificarea dimensiunii medii nu a schimbat fundamental structura agrară. Peste 90% dintre exploatații aveau sub cinci hectare și utilizau circa 30% din suprafața agricolă, în timp ce mai puțin de 1% operau peste 100 de hectare și utilizau aproximativ 50% din suprafață.
Autoarea leagă această bipolaritate de dependența de trecut. Experiența istorică a actorilor rurali și eșecul relativ al unor forme de asociere au contribuit la menținerea modelului individual. Ponderea suprafeței gestionate prin entități de tip cooperativ a scăzut de la 25% în 1993 la 5,6% în 2010.
Un argument central al studiului este diferența dintre productivitatea pe hectar și productivitatea agregată. Datele recensământului agricol din 2010 arată că fermele sub cinci hectare obțineau o valoare a producției standard pe hectar de trei ori mai mare decât fermele de peste 100 de hectare. Fermele cu suprafețe sub două hectare erau singurele care atingeau media UE-27 a producției standard pe hectar.
Explicația oferită nu este o superioritate tehnologică generală, ci structura producției. Exploatațiile mici combină culturile și animalele, folosesc o parte din producția vegetală ca furaj și produc pentru nevoi diversificate. Fermele mari sunt mai specializate, în special în cereale și oleaginoase, activități care pot fi organizate pe suprafețe extinse cu efort tehnic relativ redus, dar care au generat în studiul analizat valori mai mici ale producției standard pe hectar.
La nivelul dimensiunii economice, exploatațiile cu o producție standard anuală sub 2.000 de euro reprezentau 70% din totalul fermelor și administrau 19% din suprafața agricolă utilizată. Fermele din categoria 2.000-8.000 de euro reprezentau 24% din exploatații și 20% din suprafață și obțineau cea mai mare performanță pe unitatea de teren dintre categoriile analizate.
Consumul propriu este simultan o formă de protecție și o limită economică. Pentru gospodăriile rurale, produsele proprii contribuiau la depășirea pragului de sărăcie, în condițiile în care venitul disponibil pe adult echivalent depășea pragul relativ cu doar 4% în 2011. Totodată, consumul ridicat reducea orientarea către piață și capacitatea de a finanța modernizarea.
Aproximativ 90% din forța de muncă regulată implicată în agricultură lucra pe ferme sub cinci hectare, iar doar 1% pe ferme de peste 100 de hectare. Agricultura de mici dimensiuni furniza, prin urmare, nu numai produse, ci și activitate economică într-un mediu cu puține alternative. În 2010, aproximativ două treimi din suprafețele cu legume, livezi și vii erau exploatate de ferme cu o dimensiune economică sub 8.000 de euro. Această distribuție era asociată cu importanța fermelor mici în producția de animale, carne, fructe și legume.
Limita interpretării este importantă: o producție mai mare pe hectar nu înseamnă automat venituri mai mari, profitabilitate comercială sau competitivitate generală. Studiul arată că fermele mici au roluri diferite de cele ale fermelor mari. Primele îndeplinesc funcții de securitate socială și alimentară, în timp ce cele din urmă sunt mai orientate spre producția comercială.
Concluzia cercetării este că politica agricolă trebuie să țină cont de această dublă funcție a structurii agrare. Fermele mici nu au dispărut după aderarea la UE, iar numărul celor sub două hectare a crescut de la 2,49 milioane în 2007 la 2,73 milioane în 2010, înainte de a coborî la 2,59 milioane în 2013. Aceste rezultate nu elimină necesitatea schimbării structurale, dar arată de ce evaluarea exclusivă prin eficiență de piață ar fi incompletă.
Sursa: Small scale agriculture as a resilient system in rural Romania
