România continuă să vândă resurse brute și să cumpere înapoi produse finite, mai scumpe și cu valoare adăugată mare, într-un model economic pe care tot mai mulți specialiști îl consideră păgubos pentru dezvoltarea pe termen lung. Gazul pleacă spre alte state, petrolul este folosit în special pentru combustibil, lemnul iese din țară, cerealele sunt exportate masiv, iar în schimb România importă îngrășăminte, produse alimentare, materiale prelucrate și bunuri industriale.

Acesta este diagnosticul prezentat de dr. ing. Marius Dorin Lulea, expert tehnic și autor al volumului „Macroeconomie. Arhitectura prosperității”, care a susținut o intervenție concentrată pe ideea de „fluxuri economice integrate de la resursă brută la produs cu valoare adăugată”.

Mesajul său central a fost unul direct: fără o strategie națională care să lege resursa naturală de industrie, cercetare, finanțare și export, România va rămâne o economie de extracție și consum, nu una de transformare și prosperitate.

„Noi doar obținem resurse, iar beneficiarul nu este poporul român”, a spus Marius Lulea, criticând faptul că statul nu folosește resursele naturale ca bază pentru dezvoltarea unor lanțuri economice interne capabile să producă locuri de muncă, exporturi și plusvaloare.

Una dintre cele mai clare exemple invocate de acesta a fost gazul natural. În opinia sa, discuția publică despre rezervele din România, inclusiv cele din Marea Neagră, este adesea exagerată sau prezentată fals. El a susținut că România nu dispune de resurse suficiente pentru a acoperi nevoile întregii Europe și că, în realitate, nici consumul intern nu este acoperit integral.

„Se spune despre gazul românesc că ar fi suficient și cel din Marea Neagră să acoperim tot consumul care există în spațiul european. Această afirmație este total incorectă, este una falsă. Consumul de gaz la nivelul economiei europene este unul colosal. Mai mult decât atât, nu reușim să acoperim nici măcar consumul intern”, a declarat el.

Critica sa nu s-a oprit însă la dimensiunea rezervelor, ci a vizat mai ales lipsa unei viziuni industriale. Potrivit lui Lulea, gazul românesc ar trebui să alimenteze în primul rând o industrie chimică internă, capabilă să producă îngrășăminte și alte bunuri cu valoare adăugată ridicată. În schimb, resursa este folosită în mare parte pentru consum direct, în special pentru încălzire, sau pleacă spre exterior, în timp ce România ajunge să importe produse esențiale.

„Din gaz noi risipim pur și simplu gazul. Îl folosim, spre exemplu, pentru încălzire și foarte puțin pentru prelucrare în industrie”, a spus acesta.

El a dat și exemplul combinatelor chimice românești, despre care spune că au fost lăsate fără sprijin și fără acces la resurse în condiții competitive. A invocat situația Azomureș și a susținut că statul nu a avut un plan prin care gazul extras din România să fie direcționat către industrie, pentru a genera producție internă.

În viziunea sa, de la gaz s-ar fi putut construi un întreg lanț economic: îngrășăminte pentru agricultură, producție agricolă mai mare, zootehnie, industrie alimentară, transport, depozitare și comerț. În lipsa acestui lanț, România importă produse care ar fi putut fi obținute intern.

„Importăm alimente și produse agricole de peste 10 miliarde de euro. Prin simpla valorificare a moleculelor de gaz, am fi putut obține creșteri în zona de producție agricolă, care ar fi generat creștere în zootehnie, care ar fi generat creștere în industria agroalimentară, care ar fi generat mai departe logistică, transport, depozitare”, a explicat Lulea.

Aceeași logică a fost aplicată și petrolului. Expertul a spus că utilizarea lui predominantă pentru combustibil este o formă limitată de valorificare și că România ar fi avut mai mult de câștigat din dezvoltarea unei industrii petrochimice puternice, capabile să transforme petrolul în materiale plastice, componente auto sau alte produse industriale.

„Era mult mai util să avem o industrie petrochimică care să transforme petrolul, spre exemplu, în produse plastice, din plastic să realizăm componente pentru industria auto sau pentru telefoanele mobile și în acest fel să transformăm o resursă primară într-un produs care să înglobeze cât mai multă inteligență”, a afirmat el.

Lulea a extins această critică și asupra altor sectoare. În zona pădurilor, a spus că România exportă materia primă și importă mobilă. În agricultură, exportă cereale și importă masiv produse agroalimentare. În toate aceste cazuri, problema comună ar fi slaba capacitate internă de procesare.

„Practic, în momentul de față zona de prelucrare în România este extrem de redusă”, a spus expertul, comparând această situație cu economii dezvoltate unde industria de transformare are o pondere mult mai mare în ansamblul economiei.

O parte importantă a discursului a fost dedicată rolului statului. Marius Lulea a respins ideea că dezvoltarea se poate produce spontan doar prin „piața liberă” și a susținut că toate economiile mari folosesc într-o formă sau alta instrumente de planificare, sprijin, creditare și protejare a capitalului național.

„Nu există nicio piață liberă nicăieri în această lume. Toate statele urmăresc să-și sprijine propriile companii pentru a putea obține bunăstare pentru cetățenii săi”, a declarat el.

Ca modele, acesta a invocat Coreea de Sud, Japonia, China, Germania de Vest, Olanda și Norvegia. Din exemplul sud-coreean, a extras ideea unui stat care a sprijinit masiv mediul privat prin programe publice, comenzi guvernamentale și creditare ieftină. Din cazul Chinei, a subliniat rolul împrumuturilor aproape gratuite pentru companiile naționale. Din experiența Germaniei de Vest, a reținut ideea capitalizării firmelor prin expansiune monetară orientată spre producție, nu spre consum.

În contrast, România ar fi mers în direcția opusă.

„Astăzi nu există niciun plan pentru capitalizarea firmelor românești. Există un plan pentru decapitalizarea firmelor românești”, a spus Lulea, acuzând sistemul bancar că funcționează împotriva companiilor locale, în condițiile unor costuri ridicate de finanțare.

„Nu ai cum să prelucrezi resursele naturale când tu plătești dobânzi de 10-15%, în timp ce celelalte state au dobânzi aproape egale cu zero”, a afirmat el.

În analiza sa, problema economică este strâns legată de educație. El a susținut că România nu poate valorifica inteligent resursele naturale fără o forță de muncă bine pregătită și fără un sistem universitar finanțat în funcție de nevoile reale ale economiei.

„Nu există niciun stat prosper în care cetățenii, la nivel mediu, să nu fie educați”, a spus expertul, criticând atât subfinanțarea educației, cât și sistemul de finanțare „pe cap de student”, care, în opinia sa, nu ține cont de costurile diferite ale formării profesionale.

El a insistat și asupra importanței educației timpurii, invocând ideea că investiția în copil trebuie făcută încă din primii ani de viață, nu doar în școală sau universitate.

„Dacă vrei să iei un român de 40 de ani și să-l educi să respecte munca, să își crească cogniția, pregătirea este foarte dificilă. James Heckman recomandă să se facă investiții de când copiii sunt la grădiniță”, a explicat Lulea.

De asemenea, a vorbit despre rolul familiei și despre responsabilitatea părinților, argumentând că educația începe înainte ca instituțiile să intervină și că statul modern ignoră adesea tocmai această dimensiune de bază.

Pe lângă educație, el a ridicat și tema pieței de capital. A salutat listarea unor companii românești la bursă și a spus că bursa poate reprezenta un mecanism important de finanțare și de orientare a banilor din economie către investiții, nu doar către consum. În același timp, a avertizat că piața românească este greu accesibilă și insuficient de flexibilă pentru a sprijini dezvoltarea unui număr mare de firme.

Un alt capitol important al intervenției a vizat diplomația economică. Lulea a susținut că România nu trebuie să mizeze exclusiv pe resursele din interiorul granițelor, ci să construiască o politică externă orientată spre identificarea de materii prime în alte regiuni ale lumii, care să fie aduse apoi în țară pentru prelucrare.

„Trebuie să mergem în alte locuri ale lumii, acolo unde statele nu sunt suficient de dezvoltate pentru a prelucra ele acele resurse. Să luăm minereuri, petrol, gaze și să le aducem aici, în țară, în vederea prelucrării”, a spus acesta.

El a amintit că, înainte de 1989, România avea o rețea externă prin care importa numeroase resurse brute pentru industria internă și a susținut că acel principiu economic rămâne valid: importul de materie primă și exportul de produse cu valoare adăugată mare este mai avantajos decât modelul invers.

În această logică, ambasadele și diplomații ar trebui, în opinia sa, să devină instrumente active de sprijin pentru companiile românești, să caute resurse, piețe și parteneriate și să susțină firmele autohtone în competiția internațională.

„Ambasadele ar trebui să lucreze pentru binele și bunăstarea poporului român. Asta înseamnă ca acei ambasadori să caute resurse naturale în statele respective și să aducă companii românești care să poată să exploateze acele perimetre”, a afirmat expertul.

În același registru, a vorbit și despre nevoia ca statul român să sprijine mai ferm companiile locale cu experiență, inclusiv în exterior, prin creditare, sprijin politic și acces la proiecte. Fără acest sprijin, spune el, firmele românești nu pot concura singure în piețe unde se confruntă cu interese economice și geopolitice puternice.

În final, mesajul lui Marius Lulea a fost că România nu duce lipsă doar de resurse sau de companii, ci mai ales de coordonare, viziune și curaj economic. Din perspectiva sa, dezvoltarea nu apare automat din exploatarea unei resurse, ci din capacitatea statului de a construi, în jurul acelei resurse, un întreg ecosistem industrial, financiar și educațional.

Fără acest mecanism, gazul, petrolul, lemnul sau cerealele rămân doar marfă de plecare, iar valoarea mare se produce în altă parte. Cu un plan coerent, aceleași resurse ar putea alimenta fabrici, lanțuri de producție, exporturi și locuri de muncă. Diferența, în viziunea expertului, nu o face bogăția subsolului, ci inteligența cu care este organizată economia.