România deține aproximativ 103,6 tone de aur, însă mai mult de jumătate din această rezervă nu se află pe teritoriul țării. Aproximativ 61 de tone sunt păstrate la Londra, în custodia Băncii Angliei, în timp ce circa 42 de tone se află în România.
De ce ținem o parte atât de mare din aurul României la mii de kilometri distanță?
Explicația Băncii Naționale trebuie privită în logica funcționării piețelor financiare internaționale. Londra este unul dintre marile centre mondiale pentru tranzacționarea aurului, iar Banca Angliei păstrează aur pentru numeroase bănci centrale. Un lingou aflat într-un asemenea centru financiar poate fi mobilizat rapid: tranzacționat, utilizat drept garanție sau implicat în operațiuni prin care banca centrală poate obține lichiditate.
O parte importantă a aurului românesc a fost transferată la Londra după 1990. Potrivit informațiilor publicate de BNR, contul de aur de la Banca Angliei a fost alimentat prin mai multe operațiuni în perioada 1994–2002, inclusiv prin transferuri fizice importante realizate în 1999 și 2002.
Argumentul economic pentru Londra este, așadar, lichiditatea. Dar există și argumentul strategic pentru București: controlul direct.
Aurul este un activ aparte. O obligațiune are în spate promisiunea unui debitor. Un depozit bancar presupune existența unei contrapărți. Aurul fizic păstrat în propriul tezaur nu presupune o asemenea relație. Tocmai această caracteristică îi conferă importanță în perioade de instabilitate financiară sau geopolitică.
De aceea, adevărata întrebare nu este dacă aurul depozitat la Londra mai aparține României. El aparține BNR și faptul că se află în custodia Băncii Angliei nu înseamnă că a fost cedat Marii Britanii.
Întrebarea este alta: mai există astăzi suficiente argumente pentru ca aproape 60% din aurul României să fie păstrat în afara țării?
În ultimele decenii, lumea s-a schimbat. Crizele financiare, conflictele geopolitice și utilizarea tot mai frecventă a sancțiunilor și a blocării activelor externe au readus în discuție importanța locului în care statele își păstrează rezervele.
Nu înseamnă că România trebuie să aducă mâine toate lingourile acasă. Lichiditatea oferită de Londra are o justificare economică. Dar proporția dintre aurul păstrat în străinătate și cel aflat efectiv în România merită discutată transparent.
Aurul unei țări nu este doar o cifră într-un bilanț contabil. Este o rezervă pentru vremurile în care încrederea, piețele și chiar relațiile dintre state pot deveni nesigure.
