Reforma agrară din 1864, adoptată în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza și asociată cu programul de modernizare susținut de Mihail Kogălniceanu, a schimbat raportul dintre țărani și proprietarii de moșii. Miza nu a fost doar împărțirea unor terenuri, ci reorganizarea juridică a muncii agricole. Țăranul clăcaș a devenit proprietar asupra unei suprafețe stabilite prin lege, însă această schimbare nu a eliminat automat vulnerabilitatea economică a gospodăriei rurale.
Înainte de 1864, o mare parte a populației rurale lucra pământurile marilor proprietari. Țăranii aveau dreptul de a folosi anumite loturi pentru gospodărie, dar acest drept era legat de obligații față de moșie.
Principala obligație era claca, adică prestarea unor zile de muncă pentru proprietar. La aceasta se adăugau alte prestații, în funcție de regulile locale și de raporturile existente pe moșie. Din punct de vedere economic, sistemul limita libertatea țăranului de a-și aloca munca și menținea o relație de dependență.
Unirea Principatelor din 1859 a creat un cadru politic favorabil reformelor, însă modernizarea instituțiilor nu putea fi separată de problema rurală. Agricultura reprezenta baza economiei, iar majoritatea populației trăia la sate. Fără modificarea statutului țăranilor, construcția unui stat modern ar fi rămas incompletă.
Legea rurală a fost promulgată la 14 august 1864. Principiul central era că țăranii clăcași deveneau proprietari asupra unor suprafețe de teren stabilite potrivit prevederilor legale, în timp ce obligațiile de clacă erau desființate.
Suprafața atribuită nu era identică pentru toate gospodăriile. Criteriile țineau, în principal, de numărul animalelor de muncă deținute și de zona în care se afla terenul. Gospodăriile cu mai multe vite de muncă puteau primi loturi mai mari, în timp ce țăranii cu resurse reduse primeau suprafețe mai mici.
Acest mecanism încerca să coreleze proprietatea cu capacitatea de exploatare, dar producea și diferențe între gospodării. În plus, împroprietărirea nu a fost o confiscare simplă a proprietății moșierești. Proprietarii urmau să fie despăgubiți pentru pierderea obligațiilor feudale, iar costul transformării era transferat, direct sau indirect, asupra noilor proprietari și asupra statului.
Desființarea clăcii a eliminat munca obligatorie pentru proprietarul moșiei. Țăranul își putea concentra efortul asupra propriei gospodării sau putea intra în raporturi de muncă negociate, ceea ce modifica fundamental libertatea economică a familiei.
Proprietatea oferea o bază patrimonială transmisibilă urmașilor și crea o legătură mai directă între muncă, producție și acumulare. În acest sens, reforma a favorizat apariția unei clase numeroase de mici proprietari rurali.
Totuși, proprietatea juridică nu însemna automat independență economică. Multe loturi erau prea mici pentru a asigura nevoile unei familii numeroase, mai ales atunci când productivitatea era redusă și accesul la piețe rămânea dificil.
Țăranii dispuneau, de asemenea, de capital limitat, de unelte tradiționale și de acces redus la credit. În aceste condiții, proprietatea putea deveni o garanție socială, fără să genereze suficient venit pentru modernizarea gospodăriei. Creșterea populației și împărțirea terenurilor între moștenitori au accentuat, în timp, fragmentarea proprietăților.
Prin urmare, reforma a rezolvat o problemă de statut, dar nu și toate cauzele economice ale sărăciei rurale. Tensiunile au persistat, iar problema agrară a continuat să influențeze viața economică și socială a României până la reformele ulterioare.
Reforma agrară din 1864 a fost, prin urmare, o ruptură juridică și socială esențială, dar nu o soluție completă pentru economia rurală. Ea a înlocuit dependența personală cu proprietatea, însă proprietatea fără capital, credit și suprafețe suficiente oferea doar o autonomie fragilă. Moștenirea reformei trebuie înțeleasă în această dublă cheie: a creat baza unei societăți de mici proprietari, dar a lăsat nerezolvate condițiile economice care puteau transforma proprietatea într-o sursă durabilă de prosperitate.
