Un studiu bioarheologic plasează în jurul anului 1590 î.Hr. primele dovezi cunoscute ale consumului de mei în Europa Centrală, în sud-estul Poloniei. Data este cu mai bine de un secol anterioară estimărilor precedente. Rezultatele indică o adoptare treptată, inițial limitată la un grup restrâns. Pentru a reconstitui schimbarea, cercetătorii au combinat izotopi, datarea cu radiocarbon, date arheologice, informații antropologice și genetică.
Studiul, publicat în Science Advances, a analizat rămășițe umane asociate comunităților din Europa Centrală în Epoca Bronzului. În acea perioadă, agricultura se baza în principal pe cereale precum grâul și orzul.
Analizele izotopilor de carbon și azot au oferit indicii despre alimentația oamenilor de-a lungul vieții. Cercetătorii au folosit și izotopi de oxigen și stronțiu. Aceștia pot reflecta caracteristici ale mediului și ale regiunilor în care s-au format anumite țesuturi.
Compararea țesuturilor formate în momente diferite a arătat că unii dintre primii consumatori crescuseră cu o dietă tradițională. Meiul a fost introdus ulterior, ceea ce susține integrarea progresivă în alimentația existentă. Prin urmare, datele nu indică o schimbare bruscă pentru întreaga comunitate.
Datarea cu radiocarbon a stabilit cronologia, iar paleoproteomica a ajutat la determinarea sexului biologic în cazurile neclare. Aceste rezultate au fost corelate cu date arheologice, antropologice și genetice publicate anterior.
Totuși, metoda are limite. Izotopii nu identifică direct fiecare aliment consumat, iar semnalele lor pot reflecta procese alimentare și biologice complexe. De asemenea, stronțiul poate sugera legături cu anumite medii geologice, dar nu stabilește singur locul nașterii unei persoane.
Meiul avea un ciclu de creștere scurt și suporta condiții mai aride sau soluri mai sărace decât cerealele tradiționale. În acest context, cultivarea sa putea extinde folosirea unor zone marginale, exploatate mai puțin pentru agricultură.
Diferențele dintre consumatorii și non-consumatorii de mei au fost asociate cu accesul la zone distincte ale aceluiași teritoriu. Originea lor arheologică și genetică era, în linii mari, similară. În plus, cei mai timpurii consumatori prezentau semnături compatibile cu o origine locală.
Aceste observații oferă puține argumente pentru scenariul unei migrații simple. Nu rezultă că o populație nouă ar fi adus cultura și ar fi înlocuit comunitățile existente. Mai degrabă, spațiul agricol pare să fi fost reorganizat prin repartizarea unor grupuri sau activități în zone cu condiții diferite.
Studiul nu demonstrează că schimbarea a avut o singură cauză. Creșterea necesarului de hrană, variațiile de mediu și transformările sociale sunt posibile elemente ale procesului. Totuși, legătura dintre ele trebuie interpretată cu prudență.
Adoptarea meiului nu pare să fi fost rezervată unui anumit sex, unei categorii de vârstă sau unui statut social. Potrivit cercetătorilor, accesul la teritorii și resursele disponibile acolo ar fi contat mai mult decât identitatea socială.
În ansamblu, meiul a fost integrat treptat în alimentația unor comunități locale. Schimbarea importantă nu a fost doar apariția unei noi plante. A fost și transformarea modului în care oamenii au împărțit și exploatat peisajul. Agricultura s-a extins prin adaptare și diversificare, nu printr-o înlocuire demonstrată a populației.
Sursă: Articolul are ca punct de plecare informațiile publicate de Historia.
