În ansamblu, datele despre vinul românesc descriu mai degrabă o succesiune de rupturi decât o continuitate neîntreruptă. Filoxera a redus drastic suprafețele cultivate, iar refacerea viei a favorizat hibrizii ușor de plantat în gospodării. Ulterior, exproprierea, colectivizarea, orientarea exporturilor către Uniunea Sovietică și retrocedarea terenurilor au schimbat proprietatea, soiurile și gusturile pieței. Miturile istorice nu dispar, dar devin mai ușor de evaluat atunci când sunt comparate cu documentele și statisticile disponibile.
Sursele analizate de NOVATIV indică urme ale viței cultivate încă din mileniile V–IV î.Hr., însă semințele descoperite în situri neolitice nu demonstrează singure producerea vinului. Pentru perioada geto-dacică există dovezi privind cultivarea strugurilor și importul vinurilor grecești, dar nu și instalații locale de vinificație identificate fără echivoc.
Documentarea devine mai solidă în epoca romană, când apar tranzacții, spații de depozitare și alte indicii administrative. În Evul Mediu, viile intră în acte fiscale și domnești. Hrisovul lui Petru Mușat din 1384 este prezentat ca prima atestare internă a unei podgorii, în zona Hârlău.
Aceste repere nu confirmă însă toate legendele asociate istoriei vinului. Potrivit sursei, Strabon vorbește despre tăierea viilor de către daci, nu despre arderea lor de către Burebista, iar asocierea agatârșilor cu viile renumite nu apare la Herodot.
Ruptura majoră s-a produs la sfârșitul secolului al XIX-lea. Filoxera a fost constatată oficial în 1884, la Chițorani, după semnalări anterioare, iar suprafața viticolă a coborât de la aproximativ 150.000 de hectare la circa 72.000 de hectare pe rod în perioada 1906–1915.
Refacerea plantațiilor nobile presupunea portaltoi americani, altoire, pepiniere și capital. În schimb, hibrizii direct producători, precum Noah, Isabella și Othello, puteau fi înmulțiți simplu și aveau rezistență la filoxeră. Conform datelor citate de NOVATIV, aceștia au ajuns de la zero hectare în 1905 la 109.000 în 1925 și la 196.000 în 1939.
Această evoluție explică răspândirea unor forme de vin de casă, cunoscute regional drept zaibăr, căpșunică sau fragă. Nu este vorba despre o practică transmisă neschimbat din Antichitate, ci despre o soluție agricolă accesibilă după dezastrul filoxeric.
În 1949, marile domenii viticole au fost preluate prin exproprierea agricolă, iar colectivizarea viilor țărănești s-a desfășurat până în 1962. În perioada comunistă, exporturile către Uniunea Sovietică au influențat inclusiv profilul gustativ: cerințele contractuale favorizau vinurile cu zahăr rezidual și alcool moderat.
Legea fondului funciar din 1991 a inversat direcția proprietății, restituind terenurile foștilor proprietari și moștenitorilor. Efectul este vizibil în recensământul viticol european din 2020: România avea aproximativ 800.000 de exploatații, cu o medie de numai 0,2 hectare. Fragmentarea limitează mecanizarea, investițiile și capacitatea de negociere, chiar dacă păstrează vița în numeroase gospodării.
România are astăzi aproximativ 187.000 de hectare de vie și a produs circa 3,3 milioane de hectolitri în 2025, potrivit cifrelor prezentate de sursă. Exporturile reprezintă aproximativ 6% din producție, în timp ce importurile depășesc exporturile de aproape patru ori ca valoare. În paralel, soiurile autohtone și investițiile în crame susțin o reconstrucție treptată a sectorului.
Datele nu anulează tradiția viticolă românească, dar îi schimbă explicația. Sectorul actual este rezultatul filoxerei, al deciziilor de stat, al piețelor externe și al retrocedărilor, iar relansarea recentă vine din replantare, profesionalizare și valorificarea soiurilor autohtone.
Vezi și: Vinul românesc între tradiție și economie: cum au schimbat filoxera și importurile piața — roconomia.ro.
Sursă: Articolul are ca punct de plecare informațiile publicate de NOVATIV.
