Investițiile productive nu depind doar de cererea din economie sau de nivelul taxelor, ci și de accesul firmelor la capital. În România, creditarea companiilor nefinanciare rămâne, potrivit raportului OECD Economic Surveys: Romania 2026 indicat în această analiză, la aproximativ 19–20% din PIB, un nivel redus în comparație cu multe state europene. Atunci când împrumuturile sunt scumpe, iar garanțiile dificil de oferit, întreprinderile mici amână extinderea, tehnologizarea și angajările.
Creditul este una dintre principalele căi prin care o firmă transformă un plan de dezvoltare într-o capacitate de producție. O fabrică nouă, un utilaj mai eficient sau un proiect de digitalizare presupun cheltuieli inițiale, în timp ce veniturile apar ulterior.
Atunci când dobânda crește, pragul de rentabilitate al investiției se ridică. Unele proiecte sunt amânate, iar altele devin prea riscante pentru o companie cu marje mici. În consecință, efectul se vede în productivitate, inovare și ocupare, deoarece firmele care nu se extind au mai puține motive să angajeze.
Nivelul dobânzilor este influențat de politica monetară a BNR, de inflație, de riscul perceput și de costul resurselor bancare. Totuși, dobânda nu este singurul obstacol, deoarece băncile solicită garanții, contribuții proprii și documentații pe care o întreprindere mică le poate furniza cu dificultate.
Potrivit raportului OECD menționat, creditarea companiilor nefinanciare reprezintă aproximativ 19–20% din PIB. Acest nivel este prezentat ca unul dintre cele mai reduse din Uniunea Europeană, în timp ce în alte economii europene finanțarea bancară a firmelor are o pondere mai mare și susține mai consistent investițiile.
Comparația trebuie interpretată prudent, deoarece structura economiei, dimensiunea pieței de capital, rolul creditului comercial și contabilizarea împrumuturilor diferă între state. Chiar și așa, diferența indică o problemă de profunzime a intermedierii financiare, nu doar o variație temporară a dobânzilor.
Întreprinderile mici au, de regulă, mai puține active eligibile pentru garantare și o capacitate redusă de a absorbi perioadele cu vânzări slabe. În plus, ele depind mai mult de creditul bancar, deoarece accesul direct la piața de capital este limitat.
În aceste condiții, finanțarea scumpă afectează disproporționat firmele tinere și sectoarele cu investiții inițiale mari. Fără capital suficient, companiile pot rămâne la scară redusă, chiar dacă au produse viabile sau oportunități de export.
Creditele pentru investiții cu dobânzi subvenționate pot reduce costul inițial al proiectelor, iar schemele de garantare pot compensa lipsa unor garanții suficiente. De asemenea, fondurile europene și instituțiile de creditare pentru dezvoltare pot completa oferta bancară, mai ales pentru tehnologizare, energie și inovare.
Intervenția publică trebuie însă orientată către investiții verificabile, nu către menținerea artificială a unor firme neviabile. Subvenționarea excesivă poate alimenta cererea și inflația, poate încuraja asumarea unor riscuri nejustificate și poate genera credite neperformante. În plus, garanțiile de stat transferă o parte din risc către buget.
Dezvoltarea economică nu poate fi susținută doar prin măsuri fiscale sau prin consum stimulat temporar. România are nevoie de investiții productive, capital accesibil și instrumente care reduc riscul fără să elimine disciplina financiară. Un sistem de creditare mai profund ar permite firmelor viabile să crească, însă rezultatul depinde de reguli clare, evaluarea corectă a riscului și limitarea intervențiilor care transferă pierderile către buget.
Pentru documentarea cadrului analizat, vezi pagina raportului OECD Economic Surveys: Romania 2026.
