

Un împrumut de stabilizare nu înseamnă doar aducerea unor fonduri într-o economie. În cazul României interbelice, el presupunea refacerea credibilității fiscale, rezolvarea datoriilor de război și acceptarea unor condiții de supraveghere. Studiul „Activitatea lui Constantin Diamandi în contextul accesării împrumutului de stabilizarea leului, 1927-1929”, de Ionel Doctoru, publicat în 2026 în Revista Română de istorie a secolului XX, analizează modul în care aceste componente s-au articulat.
Sursele folosite de autor sunt în principal telegrame, rapoarte și documente diplomatice din arhive românești și franceze, completate cu lucrări istorice despre stabilizările monetare europene. Din această documentație rezultă că activitatea lui Diamandi la Paris a fost pregătitoare și de intermediere, nu una de expert financiar propriu-zis.
Participarea României la Primul Război Mondial a afectat economia, bugetul și moneda. Sporirea masei monetare a redus valoarea leului, iar convertibilitatea externă a fost suspendată în 1919. Pe plan intern, guvernarea liberală a îmbunătățit finanțele: ponderea datoriei publice față de circulația biletelor a coborât de la 97% în 1921 la 57,6% în 1924, iar în 1926 moneda era stabilizată intern.
Problema externă a rămas însă deschisă. După război, statele europene aveau rezerve de aur reduse, iar stabilizările depindeau de capital internațional. Franța dorea să-și refacă poziția de creditor, în timp ce Banca Angliei devenise principalul actor al stabilizărilor din Europa Centrală și de Est.
România a sondat Liga Națiunilor și piața londoneză, dar aceste inițiative nu au dus imediat la un acord. Ulterior, Parisul a acceptat să discute proiectul, condiționându-l de reglementarea datoriilor de război. La 28 martie 1928, România și Franța au semnat acordul privind aceste datorii. Suma finală, 527.507.703 franci aur, urma să fie plătită în 61 de ani.
Studiul arată însă că problema centrală era calitatea finanțelor românești. În 1928, bugetul intrase în deficit, balanța de plăți se dezechilibrase, iar recoltele slabe din 1927 și 1928 agravau situația. Creditorii cereau echilibru bugetar, consolidarea datoriei flotante, întărirea prerogativelor băncii centrale și o rată de schimb realistă. Bucureștiul dorea finanțarea, dar era reticent față de controlul extern.
Franța nu urmărea exclusiv stabilitatea leului. Implicarea sa putea extinde influența politică în România, sprijini industria și comenzile franceze și demonstra că Banca Franței putea concura Londra. România a oferit, între altele, perspective pentru comenzi de armament, o bază navală și reorganizarea căilor ferate cu participare franceză.
După venirea guvernului Iuliu Maniu, percepția externă s-a îmbunătățit. În noiembrie 1928 a fost semnat un credit de 25 de milioane de dolari, iar următoarea tranșă a fost ridicată la 75 de milioane de dolari. Legea monetară din 7 februarie 1929 a fixat conținutul aur al leului la 10 miligrame, titlul 9/10, și a reluat convertibilitatea.
Limita majoră identificată de Doctoru este caracterul incomplet al reformelor. În lipsa unei supervizări reale, creditul nu a fost însoțit de măsuri suficiente pentru stabilitate durabilă. Contribuția lui Diamandi a fost importantă pentru pregătirea cadrului diplomatic și pentru credibilitatea externă a României, dar rezultatul economic nu poate fi separat de compromisurile politice care au făcut posibil împrumutul.







