Finanțarea spitalelor publice mari se bazează încă în bună măsură pe indicatori administrativi, precum numărul de paturi și volumul internărilor. Managerii unor unități importante susțin însă că această logică nu mai reflectă realitatea medicală: cazurile sunt mai complexe, costurile cresc, iar personalul lucrează sub presiunea supraaglomerării și a epuizării. În acest context, propunerea este ca resursele să urmeze pacientul și nevoile sale de tratament.
Managerii citați de Ziarul Financiar la conferința ZF Health & Pharma Summit 2026 descriu marile spitale universitare drept unități cu activitate medicală și administrativă complexă. Spitalul Universitar de Urgență București primește aproximativ 600 de pacienți pe zi la camera de gardă și are între 1.700 și 1.800 de consultații zilnic în ambulatoriu.
Potrivit datelor prezentate de managerul Cătălin Cîrstoiu, unitatea înregistrează anual peste 60.000 de internări continue și mai mult de 100.000 de spitalizări de zi. În plus, spitalul a realizat investiții pentru extinderea serviciilor, inclusiv prin ambulatoriul din Chitila și administrarea unei secții exterioare de stomatologie.
Prin urmare, problema nu ține doar de nivelul finanțării, ci și de arhitectura mecanismului de decontare. Costurile tratamentelor și ale personalului pot varia în funcție de gravitatea cazurilor, tehnologiile utilizate și durata îngrijirilor. Un model centrat predominant pe paturi riscă să ignore aceste diferențe.
Anca Coliță, managerul Institutului Clinic Fundeni, susține că dimensionarea echipelor nu ar trebui stabilită în principal după numărul de paturi. Două secții cu aceeași capacitate pot avea nevoi diferite atunci când tratează pacienți cu niveluri distincte de complexitate și dependență medicală.
O normare bazată pe pacient și pe nevoile de asistență ar lega mai direct resursele de activitatea efectivă. Astfel, finanțarea bazată pe pacient ar putea reflecta mai bine consumul de materiale, timpul de lucru și necesarul de personal, fără ca numărul de paturi să fie considerat suficient pentru organizarea unei secții.
În același timp, Valeriu Gheorghiță, directorul general al Spitalului Clinic de Urgență „Prof. Dr. Agrippa Ionescu“, a atras atenția că performanța nu depinde numai de clădiri și echipamente. Dacă resursa umană nu se dezvoltă în ritmul infrastructurii, aceasta poate deveni limita efectivă a spitalului. Volumul de muncă, burnoutul și climatul organizațional pot încuraja plecarea angajaților chiar și atunci când veniturile sunt competitive.
În consecință, managerii consideră că schimbarea modului de finanțare trebuie corelată cu dezvoltarea unor echipe stabile și cu o mai bună organizare a competențelor medicale. Vlad Negulescu, managerul Institutului Național de Endocrinologie „C.I. Parhon“, a indicat chirurgia endocrină drept exemplu al avantajului creat prin concentrarea expertizei într-un singur centru.
Totodată, reprezentanții spitalelor au discutat despre posibilitatea dezvoltării unui campus medical în jurul Capitalei, care să lege serviciile medicale de educație și cercetare. Un astfel de model ar putea sprijini formarea specialiștilor și cooperarea între instituții, dar nu ar înlocui reforma mecanismelor de decontare.
În final, finanțarea spitalelor ar trebui regândită astfel încât banii, personalul și organizarea să răspundă nevoilor reale ale pacienților. Legarea resurselor de complexitatea tratamentului poate oferi marilor unități o bază mai realistă pentru susținerea activității și a echipelor medicale.
Sursă: Articolul are ca punct de plecare informațiile publicate de ZF.ro.
