Hiperinflația din Germania, ajunsă la apogeu în 1923, nu a fost rezultatul unui singur șoc. Ea s-a format prin acumularea datoriilor de război, a obligațiilor externe și a deficitelor finanțate de banca centrală. Ocuparea Ruhrului și plata rezistenței pasive au accelerat emisiunea monetară, iar pierderea încrederii a mărit viteza de circulație a banilor. Stabilizarea a devenit posibilă abia după introducerea Rentenmark, limitarea finanțării statului și consolidarea disciplinei fiscale.
Rădăcinile crizei se aflau în Primul Război Mondial. Începând din 1914, Germania și-a finanțat o mare parte din cheltuieli prin împrumuturi, fără o majorare suficientă a taxelor.
Reichsbank a sprijinit statul, iar cantitatea de bani a crescut mult mai repede decât producția de bunuri. După război, datoriile interne, cheltuielile sociale și reparațiile impuse de puterile învingătoare au menținut presiunea asupra bugetului.
În aceste condiții, statul a continuat să recurgă la banca centrală, iar emisiunea monetară a alimentat deprecierea mărcii. Totuși, mecanismul decisiv a apărut atunci când populația a început să evite păstrarea banilor.
La începutul anului 1923, Franța și Belgia au ocupat Ruhrul, după întârzieri ale Germaniei în plata reparațiilor. Guvernul a răspuns prin „rezistență pasivă”, încurajând muncitorii să nu coopereze cu autoritățile de ocupație și continuând să le plătească salariile.
Veniturile publice nu erau suficiente pentru aceste cheltuieli. Prin urmare, finanțarea s-a făcut prin noi credite de la Reichsbank și printr-o emisiune monetară tot mai mare, iar inflația s-a transformat în hiperinflație.
În punctul culminant al crizei, prețurile ajungeau să se dubleze în mai puțin de patru zile. Salariile erau plătite uneori zilnic, iar oamenii cheltuiau banii imediat, înainte ca aceștia să-și piardă și mai mult valoarea.
Astfel, viteza de circulație a banilor a crescut și a alimentat suplimentar scumpirile. Bancnotele erau transportate în sacoșe și valize, comercianții își modificau permanent prețurile, iar marca nu mai funcționa practic drept rezervă de valoare.
Deponenții, pensionarii și persoanele cu venituri fixe au fost printre cei mai afectați. Ani întregi de economii puteau deveni aproape lipsite de valoare într-un interval foarte scurt.
Debitorii au fost avantajați, deoarece datoriile exprimate în moneda veche se micșoraseră drastic în termeni reali. Bundesbank oferă, în acest context, exemplul datoriei germane de război: 154 de miliarde de mărci ajunseseră să valoreze real doar 15,4 pfennigi la introducerea Rentenmark.
Soluția decisivă a venit în noiembrie 1923, prin crearea Deutsche Rentenbank și introducerea Rentenmark. Conversia a fost stabilită la un Rentenmark pentru 1.000 de miliarde de Papiermark, iar un dolar american a fost stabilizat la aproximativ 4,20 Rentenmark.
Noua monedă nu era susținută clasic prin aur, deoarece Germania nu dispunea de suficiente rezerve. În schimb, capitalul Rentenbank era garantat prin active și proprietăți din agricultură, industrie și comerț, ceea ce oferea un punct de sprijin pentru noul regim monetar.
Schimbarea unității monetare nu ar fi fost suficientă singură. Guvernul a redus cheltuielile și a limitat emisiunea, iar finanțarea nelimitată a statului prin bani nou creați a fost oprită. Oferta de Rentenmark a fost controlată, în timp ce politica monetară a devenit mai strictă.
În câteva săptămâni, procesul hiperinflaționist s-a oprit. Stabilizarea internă a fost urmată în 1924 de Planul Dawes, care a restructurat calendarul reparațiilor și a facilitat accesul la finanțare externă, inclusiv printr-un împrumut internațional de aproximativ 800 de milioane de mărci-aur.
În același timp, Reichsbank și-a recâștigat o mai mare independență față de guvern. În august 1924 a fost introdusă Reichsmark, care a înlocuit treptat soluția temporară reprezentată de Rentenmark.
Experiența din 1923 arată că emisiunea monetară este mecanismul, nu întotdeauna cauza inițială, prin care dezechilibrele fiscale și politice se transmit în economie. Războiul, datoriile, reparațiile, criza producției și conflictul din Ruhr au creat presiunea, iar tipărirea banilor a transformat-o într-o criză monetară.
Când deficitele sunt finanțate permanent prin bani nou creați, iar publicul anticipează deprecierea, viteza de circulație poate amplifica rapid creșterea prețurilor. Oamenii nu mai doresc să păstreze moneda, ci încearcă să o cheltuiască imediat, ceea ce alimentează procesul de depreciere.
Germania din 1923 arată astfel că stabilitatea unei monede depinde, în ultimă instanță, de încredere. Soluția a fost o monedă nouă, limitarea drastică a emisiunii monetare, echilibrarea finanțelor publice și reconstruirea credibilității instituțiilor monetare.
Pentru informațiile istorice utilizate, consultați pagina Bundesbank despre hiperinflația din 1923.
