

Propaganda politică poate fi privită și ca un mecanism de alocare a riscului: transformă un stat vecin într-o amenințare, leagă evenimente disparate și încearcă să modifice percepția asupra alianțelor și fluxurilor de sprijin. Acesta este cadrul în care Iurie Rotari analizează reprezentarea României în mesajele Kremlinului din primul an al invaziei pe scară largă a Ucrainei.
Studiul, intitulat The Most Persistent Narratives of the Kremlin’s Propaganda Towards Romania in the First Year of the Russo-Ukrainian War, a fost publicat în revista Res Historica în 2023. Autorul nu examinează în principal resursele controlate de Kremlin care se adresează publicului român, ci produsele media despre România curate pentru publicul rus.
Rotari a urmărit articole publicate mai ales de instituții media ruse importante și declarații ale oficialilor ruși în intervalul 24 februarie 2022–24 februarie 2023. Rezultatul este o tipologie de cinci narațiuni. Studiul nu testează impactul acestor mesaje asupra comportamentului economic sau politic al românilor și nu pretinde că fiecare afirmație analizată este adevărată; obiectul său este felul în care propaganda construiește imaginea României.
Prima temă susținea că România ar urmări anexarea unor teritorii ucrainene, în special nordul Bucovinei și Insula Șerpilor. Mesajul a pornit de la declarații ale unor figuri pro-ruse și a fost amplificat de presa rusă, de Serviciul de Informații Externe al Federației Ruse, de Dmitri Medvedev și de ministrul de externe Serghei Lavrov. În narațiune au fost integrate și declarații controversate făcute în România de Andrei Marga și Diana Șoșoacă. Autorul studiului interpretează această combinație drept o campanie menită să discrediteze autoritățile române și ucrainene și să reactiveze naționalismul.
A doua narațiune muta presupusele planuri expansioniste către Republica Moldova și Transnistria. În cazul acesteia, studiul descrie o evoluție de la canale anonime de Telegram la media marginale, experți pro-Kremlin, oficiali și instituții media mari. România era prezentată ca parte a unui plan de anexare sau ca actor care ar provoca un conflict în Transnistria. Mesajul a fost reluat, în forme diferite, de Igor Dodon, Dmitri Medvedev și Lavrov. Potrivit lui Rotari, România a fost folosită ca „sperietoare” în disputele dintre Chișinău și Tiraspol și în confruntarea dintre orientările pro-rusă și pro-occidentală din Republica Moldova.
A treia temă era acuzația că România promovează o rusofobie irațională. Studiul urmărește folosirea acestei etichete după acuzațiile ambasadorului rus privind presupusa discriminare a studenților ruși, după incidentul de la ambasada Rusiei din București și după suspendarea activității Centrului Rus de Cultură și Știință. Faptele au fost prezentate în discursul oficial rus ca dovezi ale unei ostilități artificiale, deși autoritățile române au justificat suspendarea centrului prin rolul său în propagandă și dezinformare.
A patra narațiune viza ajutorul acordat Ucrainei. Moscova a exploatat teme sensibile din relațiile româno-ucrainene, precum drepturile minorității române, dar și transportul cerealelor ucrainene prin România. Unele mesaje susțineau că Ucraina ar schimba cereale pentru arme sau că Occidentul ar „fura” grâul ucrainean prin portul Sulina. Studiul nu tratează aceste afirmații ca realități, ci ca exemple de dezinformare care folosesc probleme existente pentru a produce tensiuni bilaterale.
A cincea narațiune prezenta România drept o „colonie occidentală”, controlată de Statele Unite și folosită împotriva Rusiei. În această logică, poziția României în NATO, prezența militară aliată și sprijinul pentru Ucraina deveneau dovezi ale lipsei de autonomie. Rotari observă că aceeași schemă este aplicată și altor state europene: ele sunt descrise simultan ca slabe și subordonate, dar și ca amenințări agresive.
Concluzia studiului este că propaganda analizată a fost persistentă, dar și oportunistă. Temele vechi, precum imaginea României ca instrument occidental sau intenția de a uni Moldova cu România, au fost adaptate unor evenimente recente: incidentul de la ambasadă, exportul cerealelor sau decizii ale autorităților române. Cele mai multe narațiuni nu vizau doar România, ci și Ucraina și Republica Moldova. În interpretarea autorului, rolul atribuit Bucureștiului era acela de intermediar amenințător, capabil să destabilizeze vecinii și să-i îndepărteze de Moscova.
Limita esențială a demersului este chiar delimitarea sa: cercetarea cartografiază discursuri și surse media rusești dintr-un an, nu măsoară circulația lor în România și nici efectul asupra publicului. Valoarea sa constă în identificarea mecanismelor tematice prin care evenimente diferite sunt legate într-o imagine coerentă și negativă a României.







