Stephen Roach este cercetător la Universitatea Yale și fost președinte al Morgan Stanley Asia. Este autorul unor lucrări de referință privind economia globală, printre care se numără volumul „Unbalanced: The Codependency of America and China”.
Punctul de cotitură pentru expansiunea economică a Chinei pare mai aproape ca niciodată, în ciuda deceniilor în care această țară a reușit să sfideze istoria și logica piețelor financiare. Economistul american Stephen Roach subliniază că lecțiile din trecut transmise de mediul financiar de pe Wall Street arată clar că promisiunile de creștere continuă sunt menite să fie încălcate la un moment dat. În prezent, Beijingul se confruntă în mod direct cu dezechilibre economice interne devenite nesustenabile. Cele mai recente date statistice indică severitatea acestei probleme structurale și pun sub semnul întrebării viitorul celei de-a doua mari economii a lumii.
Ritmul general de creștere al economiei chineze a înregistrat o valoare de doar 4,3% în al doilea trimestru al anului 2026. Această cifră plasează evoluția produsului intern brut sub limita inferioară a țintei modeste de 4,5% până la 5% stabilite de autorități cu doar câteva luni în urmă. Dincolo de această încetinire vizibilă, o falie profundă s-a deschis în însăși structura acestei gigantice economii. În mijlocul anului 2026, singura sursă reală de forță pe latura cererii a fost reprezentată de exporturi, care au crescut cu 27% în ritm anual în luna iunie. În schimb, dinamica internă a arătat o slăbiciune accentuată pe toate planurile.
Vânzările din comerțul cu amănuntul, indicatorul principal al economiei axate pe consum, au avansat cu un procent nesemnificativ de doar 1% în luna iunie. În același timp, investițiile în active fixe au scăzut cu 5,7% în prima jumătate a anului 2026. Această slăbiciune de pe frontul intern a fost compensată doar parțial de reziliența cererii externe, reflectată într-o creștere de 5,3% a producției industriale în ritm anual. Contrastul dintre o economie a consumului aflată în stare de amorțire și o economie a producției deosebit de rezistente este extrem de dur.
Dezechilibrele economice majore nu pot dăinui la nesfârșit. Avertismentul lansat în anul 2007 de fostul premier Wen Jiabao cu privire la o economie chineză instabilă și neechilibrată a stârnit o dezbatere intensă la momentul respectiv. Acel semnal de alarmă a condus la mai multe inițiative politice interne majore. Printre acestea s-a numărat campania pentru Prosperitate Comună, menită să reducă inegalitățile din distribuția veniturilor și a avuției. De asemenea, au fost introduse reforme structurale pe latura ofertei pentru a evita o scădere a productivității similară celei din Japonia, alături de o campanie de reducere a gradului de îndatorare pentru a gestiona criza gravă din sectorul imobiliar. Chiar dacă eficiența finală a acestor măsuri rămâne discutabilă, conducerea de la Beijing merită recunoaștere pentru încercarea de a corecta traiectoria.
Stephen Roach evidențiază faptul că nivelul redus al consumului chinez rămâne o problemă cronică. De-a lungul anilor, conducerea Chinei a abordat această temă doar la nivel de discurs, fără o punere în aplicare fermă. Lipsa de acțiune este evidentă în domeniul reformării rețelei de siguranță socială. Absența unor reforme profunde în sistemele de sănătate și de pensii obligă gospodăriile din China să economisească excesiv din motive de precauție. Acest comportament de protecție individuală reduce drastic cererea de consum discreționar și blochează dezvoltarea durabilă a pieței interne.
Unii analiști din China încearcă să explice ponderea scăzută a consumului în produsul intern brut ca fiind rezultatul matematic inevitabil al unui model de dezvoltare accelerat. Acest model s-a sprijinit disproporționat pe investiții mari și pe expansiunea exporturilor. Un alt argument invocat este redefinirea investițiilor pentru a include capitalul alocat dezvoltării umane și sociale. Ambele raționamente încearcă să demonstreze că modelul chinez bazat pe producție și investiții este proiectat să reziste pe termen lung sub o formă sau alta.
Această viziune este strâns aliniată cu strategia președintelui Xi Jinping, care își concentrează eforturile pe sprijinirea noilor forțe productive de înaltă calitate. Această politică direcționează resurse masive către sectoare precum inteligența artificială, tehnologiile verzi, vehiculele electrice și industriile prelucrătoare avansate. În condițiile în care cererea internă este slabă și continuă să scadă, persistența în acest model de producție devine o rețetă sigură pentru generarea unui exces masiv de ofertă. Producția excedentară va inunda inevitabil piețele externe.
În consecință, China se va confrunta cu o opoziție fermă din străinătate din cauza efectelor externe ale sprijinului său neclintit pentru economia de producție. Această dinamică crește semnificativ riscul apariției unor măsuri protecționiste aspre. Presiunile și barierele comerciale nu se vor limita la Statele Unite, ci se vor extinde rapid în Europa și în țările din Sudul Global.
Opoziția comunității internaționale este pe deplin întemeiată. În prezent, China reprezintă aproximativ 30% din valoarea adăugată în industria prelucrătoare la nivel mondial. Datele Organizației Națiunilor Unite sugerează că această pondere ar putea crește spre 45% până în anul 2030. O asemenea cotă ar rivaliza cu nivelul maxim atins de Statele Unite în perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial. Totuși, există o diferență fundamentală între China de astăzi și marile puteri industriale ale trecutului. Economiile industriale din secolul trecut se bazau pe sprijinul solid al propriilor consumatori interni.
Aplecarea neclintită a Chinei către modelul axat pe producție testează stabilitatea întregii economii globale. Această țară pretinde prea mult de la o lume fixată pe bunuri de consum ieftine. Dezechilibrele acumulate în mod continuu au dus la prăbușirea economiei globale în timpul marii crize financiare din anii 2008 și 2009. Un mecanism similar poate aduce economia chineză în pragul colapsului. Întrebarea privind durata sustenabilității acestui model primește un răspuns tot mai evident: rezistența economiei chineze se apropie de sfârșit.
