România și Germania fac parte din aceeași piață europeană. Materialele de construcții circulă liber, tehnologiile folosite sunt asemănătoare, iar prețurile locuințelor sunt raportate frecvent la euro. Cu toate acestea, atunci când cumpără o casă prin credit, românul ajunge să suporte o dobândă aproape dublă față de un cetățean german.

În România, dobânzile la creditele ipotecare s-au situat în ultimii ani, în general, în intervalul de 6–8%, în timp ce în Germania acestea au fost frecvent în jurul valorii de 3–4%.

Diferența pare de numai câteva procente, dar efectul asupra costului total al locuinței este uriaș.

Pentru un credit de 100.000 de euro contractat pe 20 de ani, la o dobândă de 3%, suma totală plătită este de aproximativ 133.000 de euro. La o dobândă de 7%, suma totală rambursată ajunge la aproximativ 186.000 de euro.

Așadar, familia din România poate plăti cu peste 50.000 de euro mai mult decât familia din Germania pentru același credit de 100.000 de euro.

Acești bani suplimentari nu măresc suprafața locuinței, nu îmbunătățesc calitatea construcției și nu oferă familiei un confort mai mare. Ei reprezintă exclusiv costul mai ridicat al banilor într-o economie instabilă și percepută ca fiind riscantă.

Întrebarea legitimă este simplă: de ce trebuie românul să plătească aproape dublu față de german pentru dreptul de a avea o locuință?

Salarii mai mici și dobânzi mai mari

Situația este cu atât mai nedreaptă cu cât veniturile din România sunt considerabil mai mici decât cele din Germania.

Cetățeanul german are, în general, un salariu mai mare și acces la o finanțare mai ieftină. Românul are un salariu mai mic și primește un credit mai scump.

Prin urmare, povara creditului ipotecar este mult mai mare pentru familia românească. O parte importantă din venitul lunar este transferată către bancă, iar capacitatea familiei de a economisi, de a investi în educația copiilor sau de a consuma alte bunuri și servicii este redusă.

Aceasta nu este doar o problemă personală. Este o problemă economică națională.

Atunci când milioane de familii plătesc dobânzi excesive, zeci de miliarde de lei sunt scoase anual din consum și din economia productivă și sunt transferate către sistemul financiar.

Statul este principalul responsabil

Băncile justifică dobânzile mai ridicate prin inflație, riscul de țară, instabilitatea fiscală și costul propriu de finanțare. Aceste explicații sunt reale, dar toate conduc către aceeași cauză: modul în care este administrat statul român.

Atunci când Guvernul cheltuiește permanent mai mult decât încasează, se împrumută masiv și transmite piețelor imaginea unei economii instabile, costul banilor crește pentru întreaga societate.

Statul concurează cu firmele și populația pentru aceiași bani existenți în economie. Pentru a atrage finanțare, oferă dobânzi mari. În aceste condiții, băncile preferă adesea să împrumute statul, considerat un client mai sigur, decât să finanțeze ieftin familiile și întreprinderile.

Dobânzile ridicate plătite de Guvern devin astfel reper pentru întreaga economie.

Nu doar statul suportă costul politicilor bugetare greșite. Îl plătește fiecare familie care contractează un credit, fiecare antreprenor care dorește să investească și fiecare companie care are nevoie de capital.

Inflația îi sărăcește pe cei care muncesc

O altă cauză importantă a dobânzilor ridicate este inflația.

Între 2020 și 2025, prețurile din România au crescut puternic. Un produs care costa 100 de lei în 2020 a ajuns să coste în jur de 145–150 de lei în 2025.

Pentru a limita inflația, dobânzile sunt menținute la niveluri ridicate. Însă costul este suportat în principal de populație și de mediul privat.

Românii sunt loviți de două ori. Mai întâi, prin creșterea prețurilor, care reduce puterea de cumpărare. Apoi, prin majorarea dobânzilor, care face creditele mai scumpe.

Statul provoacă dezechilibre prin deficite și cheltuieli excesive, dar nota de plată este transferată către cetățeni.

Creditul scump blochează economia

Dobânzile ipotecare ridicate nu afectează doar familiile care cumpără locuințe.

Ele reduc numărul tranzacțiilor imobiliare, încetinesc construcțiile și afectează întreaga economie. Atunci când se construiesc mai puține locuințe, scade cererea pentru materiale, proiectare, transport, instalații, mobilă și servicii.

Un sector întreg este blocat de costul ridicat al finanțării.

În același timp, tinerii amână cumpărarea unei locuințe, întemeierea unei familii și nașterea copiilor. Mulți aleg să plece în alte țări, unde salariile sunt mai mari, iar accesul la credit este mai favorabil.

Prin urmare, dobânzile ridicate contribuie nu doar la stagnarea economică, ci și la declinul demografic.

Statul încasează și din dobândă

Există și un aspect despre care se discută prea puțin.

Atunci când o familie cumpără o locuință, ea nu finanțează doar prețul efectiv al casei. Finanțează și taxele incluse în preț, inclusiv TVA-ul, acolo unde acesta se aplică.

Cu alte cuvinte, cetățeanul ajunge să plătească dobândă timp de 20 sau 30 de ani inclusiv pentru taxele încasate de stat.

Dacă din valoarea unei locuințe zeci de mii de euro reprezintă TVA, cumpărătorul nu plătește doar taxa respectivă, ci și dobânda bancară aferentă acesteia.

Statul încasează imediat, banca încasează dobânda ani la rând, iar familia suportă întreaga povară.

România are nevoie de credite accesibile, nu de subvenții electorale

Politicienii încearcă uneori să rezolve problema prin programe precum „Prima Casă” sau „Noua Casă”. Aceste programe pot ajuta temporar anumite familii, dar nu rezolvă cauza principală.

Ele garantează creditele, însă nu elimină inflația, deficitul bugetar, instabilitatea fiscală sau costul ridicat al finanțării.

Mai mult, subvenționarea cererii, fără creșterea ofertei de locuințe, poate conduce la majorarea prețurilor.

Soluția reală nu este ca statul să ofere garanții pentru credite scumpe, ci să creeze condițiile economice pentru dobânzi mai mici.

Aceasta presupune reducerea deficitului bugetar, stabilitate fiscală, inflație redusă, cheltuieli publice eficiente și încredere în economie.

Convergența europeană trebuie să însemne și dobânzi mai mici

România vorbește permanent despre apropierea de nivelul de trai occidental. Dar convergența nu înseamnă doar salarii nominale mai mari sau creșterea PIB-ului exprimat în lei.

Înseamnă și apropierea costului finanțării de cel existent în Germania, Franța sau Olanda.

Atât timp cât românul plătește o dobândă aproape dublă față de german, nu putem vorbi despre o integrare economică reală.

Avem aceeași monedă de referință pentru prețul locuințelor, dar nu avem același cost al banilor. Avem libertatea de circulație a capitalului, dar cetățeanul român plătește un preț mult mai mare pentru accesul la acesta.

Diferența este suportată de cei care muncesc.

Concluzie

Românul nu plătește mai mult pentru casă deoarece aceasta ar fi neapărat mai bună. Plătește mai mult deoarece statul este administrat prost, inflația este ridicată, deficitul bugetar este excesiv, iar economia este percepută ca fiind riscantă.

Pentru un credit de 100.000 de euro, diferența de dobândă dintre România și Germania poate însemna peste 50.000 de euro plătiți suplimentar.

Aceasta este una dintre cele mai mari poveri ascunse suportate de familiile românești.

În Germania, cetățeanul câștigă mai mult și se împrumută mai ieftin. În România, cetățeanul câștigă mai puțin și plătește mai mult.

Iar această diferență nu este o fatalitate. Este rezultatul politicilor economice și al modului în care este administrat statul român.