România a ajuns într-o situație care ar trebui să provoace o discuție serioasă despre securitatea energetică. Unitatea 1 a Centralei Nuclearoelectrice Cernavodă a fost oprită controlat la sfârșitul lunii iulie din cauza nivelului foarte scăzut, descris de Nuclearelectrica drept fără precedent, al Dunării.
Acum statul încearcă, contra cronometru, să modifice local distribuția debitelor Dunării pentru a asigura apa necesară funcționării centralei. Au fost folosite explozii controlate pentru îndepărtarea unui obstacol, iar autoritățile au pregătit inclusiv scufundarea unor barje încărcate cu piatră pentru realizarea unor praguri temporare și dirijarea unei cantități mai mari de apă spre Cernavodă. Operațiunea cu barjele a fost și amânată din motive de siguranță.
Aceste intervenții pot fi justificate ca măsuri de urgență, dar nu trebuie confundate cu rezolvarea problemei structurale.
Nu poți recupera în câteva zile ceea ce nu ai construit și întreținut în decenii.
România trebuia să aibă o strategie hidrotehnică adaptată inclusiv perioadelor extreme: acumulări și amenajări hidrotehnice, întreținerea infrastructurii existente, lucrări de regularizare și intervenții planificate acolo unde studiile hidraulice și de mediu le justifică. Nu orice decolmatare sau baraj ar crește automat debitul Dunării la Cernavodă — hidrologia este mai complicată — însă tocmai de aceea asemenea probleme se rezolvă prin proiecte inginerești pregătite din timp, nu prin improvizații atunci când apa ajunge la nivel critic.
Ceea ce vedem astăzi este diferența dintre administrarea strategică și administrarea de criză.
Când apa există, investițiile pot fi amânate, studiile pot rămâne prin sertare și politicienii pot pretinde că problema nu există. Când Dunărea ajunge însă la niveluri extreme, descoperim că energia nucleară, hidroenergia, agricultura, navigația și alimentarea cu apă sunt componente ale aceluiași sistem.
Atunci începe spectacolul intervenției de urgență: utilaje, militari, explozii, barje și declarații politice.
Problema nu este că asemenea intervenții sunt făcute. Problema este că am ajuns să depindem de ele.
În câteva zile poți construi un prag provizoriu sau poți încerca să redistribui local apa. Nu poți însă construi în câteva zile infrastructura hidrotehnică pe care trebuia să o planifici și să o realizezi în ani.
Aceasta pare să fi devenit una dintre bolile administrației românești: „prefă-te că faci ceva” atunci când criza a devenit vizibilă.
Nu prevenim, intervenim. Nu construim reziliență, improvizăm. Nu investim înainte ca problema să apară, mobilizăm instituțiile după ce problema a devenit imposibil de ascuns.
Iar apoi prezentăm intervenția de urgență drept dovadă că statul funcționează.
Nu. Un stat performant nu este cel care aleargă cu barjele când Dunărea a ajuns la nivel critic. Este statul care a făcut investițiile necesare cu zece sau douăzeci de ani înainte, astfel încât o secetă severă să nu se transforme într-o criză energetică.
Cernavodă nu ne arată numai cât de scăzut este nivelul Dunării. Ne arată cât de scăzut a ajuns nivelul planificării strategice a statului român.
