România nu poate construi o politică salarială sustenabilă fără să pornească de la capacitatea reală a economiei de a finanța statul. Dr. ing. Marius Lulea, președintele Institutului pentru Politici Economice și Publice, susține că orice nouă lege a salarizării trebuie corelată cu veniturile bugetare și cu productivitatea economiei, nu cu promisiunile electorale.
«„Legea salarizării trebuie să plece de la o realitate simplă: statul nu poate distribui permanent mai mult decât poate colecta. Orice cheltuială permanentă trebuie să aibă în spate un venit sustenabil.”»
Dezechilibrul apare atunci când decizia politică stabilește mai întâi nivelul cheltuielilor și abia ulterior caută sursele de finanțare. Diferența ajunge să fie acoperită prin deficit, datorie sau taxe suplimentare. Pe termen lung, nota de plată rămâne în economie.
În opinia lui Marius Lulea, aceasta este una dintre cauzele dificultăților bugetare actuale.
«„Populismul a împins România în actuala criză economică și bugetară. Au fost angajate cheltuieli peste posibilitățile economiei de a le acoperi, iar acum încercăm să rezolvăm problema cerând și mai mulți bani de la cei care produc.”»
Problema salarizării publice nu trebuie însă redusă la înghețări sau tăieri. O administrație performantă are nevoie de specialiști bine plătiți. Soluția este creșterea productivității aparatului public și reducerea costurilor generate de structurile administrative supradimensionate.
«„Putem avea salarii mai mari în sectorul public dacă avem un stat mai eficient. Mai puține instituții, comasări, mai puțină risipă și mai puțină birocrație înseamnă că aceiași bani pot fi împărțiți mai bine între cei care muncesc și performează.”»
O reformă administrativă reală ar trebui să însoțească, așadar, orice reformă salarială. Comasarea instituțiilor cu atribuții similare, reducerea numărului de primării acolo unde dimensiunea comunităților nu mai justifică actualele structuri și digitalizarea serviciilor publice pot reduce costurile fără a diminua calitatea serviciilor oferite cetățeanului.
În același timp, există o limită economică a resurselor care pot fi transferate din sectorul privat către stat.
«„Cetățeanul și companiile nu pot fi privite doar ca resurse fiscale. Banii lăsați în economie înseamnă consum, investiții, utilaje, locuri de muncă și capital pentru dezvoltare. Dacă statul ia permanent tot mai mult, slăbește chiar baza din care își colectează veniturile.”»
Capacitatea unei economii de a susține cheltuielile publice depinde, în ultimă instanță, de numărul celor care produc și de productivitatea muncii lor. O economie mai productivă poate susține atât salarii private mai mari, cât și servicii publice și salarii bugetare mai bune.
«„Avem nevoie de oameni care produc hrană, locuințe, energie, bunuri și servicii. Nu putem produce cu toții birocrație. Bunăstarea apare atunci când economia produce mai multă valoare, nu atunci când statul distribuie prin lege mai mulți bani.”»
Pentru Marius Lulea, miza noii legi a salarizării depășește astfel simpla stabilire a unor grile. Este vorba despre alegerea unui model: unul în care cheltuielile sunt adaptate posibilităților economiei sau unul în care economia este taxată permanent pentru a acoperi decizii politice luate fără raportare la resurse.
„Salariile trebuie să crească, dar sustenabil, odată cu productivitatea și veniturile reale. Altfel, creșterea de pe fluturaș este recuperată prin taxe, inflație sau datorie. Nu putem crea prosperitate printr-o grilă de salarizare. Prosperitatea trebuie mai întâi produsă”, concluzionează dr. ing. Marius Lulea.
