România discută în fiecare vară despre secetă, despăgubiri și pierderile fermierilor, dar prea puțin despre problema fundamentală: nu am construit suficiente capacități pentru a reține apa atunci când aceasta există și pentru a o folosi atunci când avem nevoie de ea.
Cantități uriașe de apă traversează anual teritoriul României prin râuri și ajung în Dunăre, iar apoi în Marea Neagră. Acesta este circuitul natural al apei și trebuie menținute debitele ecologice, însă o parte din volumele disponibile, mai ales în perioadele cu debite ridicate, ar putea fi stocată și utilizată ulterior pentru agricultură.
România ar fi trebuit să dezvolte de-a lungul râurilor și pârâurilor o rețea de acumulări, lacuri și bazine de retenție, dimensionate în funcție de fiecare bazin hidrografic. Apa acumulată în perioadele ploioase ar putea fi utilizată în lunile secetoase.
Mai mult, sistemul trebuie gândit inteligent. Nu putem construi agricultura viitorului pompând permanent volume uriașe de apă cu energie scumpă. Acolo unde relieful permite, acumulările și canalele trebuie proiectate astfel încât distribuția către terenurile agricole să se realizeze preponderent gravitațional.
Apa brută pentru irigații ar trebui să ajungă la fermieri la un cost cât mai apropiat de costul real minim al administrării infrastructurii, nu transformată într-o povară energetică imposibil de suportat.
Este o investiție în securitatea națională. Apa înseamnă producție agricolă, hrană, stabilitate economică și independență.
Nu putem continua să plătim despăgubiri după fiecare secetă și să ne mirăm că agricultura românească este vulnerabilă.
România nu duce întotdeauna lipsă de apă. Duce lipsă de infrastructura capabilă să o păstreze și să o ducă, eficient, acolo unde este nevoie.
