După 1989, guvernările care s-au succedat la conducerea României au tratat industria națională de apărare ca pe o povară, nu ca pe o componentă strategică a independenței și securității naționale. În locul unei politici coerente de investiții permanente, am avut dezinteres, fragmentare, pierderea capacităților industriale și risipirea unei resurse esențiale: profesioniștii.
O industrie de apărare performantă nu se construiește atunci când apare războiul la graniță. Ea se dezvoltă în decenii, prin investiții constante în fabrici, tehnologii, cercetare și inovare, prin pregătirea inginerilor și specialiștilor și, mai ales, prin păstrarea lor în țară.
România ar fi trebuit să folosească ultimii 35 de ani pentru a deveni un actor industrial important pe piața europeană și globală de apărare. Aveam tradiție industrială, oameni bine pregătiți și capacități de producție pe care puteam construi. În schimb, prea multe dintre acestea au fost abandonate sau lăsate să se degradeze.
Consecința este vizibilă astăzi: România a devenit în mare măsură dependentă de importuri și prea puțin relevantă ca producător, tocmai într-un moment în care securitatea și capacitatea proprie de producție au redevenit priorități strategice.
Independența unei națiuni nu înseamnă izolare și nici renunțarea la alianțe. Înseamnă să fii un aliat puternic, capabil să producă, să cerceteze, să inoveze și să contribuie.
Am pierdut trei decenii. România trebuie să reconstruiască industria de apărare prin investiții, cercetare, profesioniști și producție românească.
