Statul român se împrumută din exterior, dar o parte foarte importantă a finanțării sale vine chiar din interiorul economiei românești.
Primul mare creditor este sistemul bancar. OECD arată că, la sfârșitul primului trimestru din 2025, expunerea directă a băncilor din România față de stat, prin credite și titluri de stat, ajunsese la aproximativ 27% din totalul activelor bancare, dintre care circa 22% reprezentau titluri suverane. Este un nivel ridicat în comparație internațională.
Al doilea creditor major este reprezentat de fondurile de pensii private. La sfârșitul lunii iulie 2025, fondurile Pilonului II aveau aproximativ 116 miliarde lei investiți în titluri de stat, adică 65,4% din activele lor totale. Cu alte cuvinte, o parte importantă din economiile pentru pensie ale românilor finanțează deficitul public.
Al treilea creditor important este chiar populația, prin programele TEZAUR și FIDELIS. Numai în 2024, statul a atras aproximativ 32,7 miliarde lei prin aceste două programe.
Există apoi fonduri de investiții, societăți de asigurări și alți investitori instituționali, iar o parte a titlurilor emise pe piața internă este cumpărată de investitori străini.
Problema nu este că statul se împrumută. Orice stat modern face acest lucru.
Problema apare atunci când statul absoarbe o parte tot mai mare din economisirea internă pentru a finanța deficite persistente.
Banii care ajung în titluri de stat nu mai ajung simultan în obligațiuni corporative, capital pentru firme, fabrici, tehnologii sau investiții private.
Comisia Europeană arată chiar că fondurile de pensii românești sunt puternic orientate către obligațiunile guvernamentale, ceea ce limitează contribuția lor la finanțarea investițiilor productive pe termen lung.
Astfel apare paradoxul: statul se împrumută de la bănci, din pensiile viitoare ale românilor și direct de la populație, iar economia privată rămâne să concureze pentru capitalul care mai rămâne.
Dacă deficitul continuă, această competiție pentru bani nu poate decât să devină mai dură.
