După 2022, mesajul oficial al Uniunii Europene a fost clar: independență totală față de gazul rusesc până în 2027. În realitate, moleculele de gaz „rebranduite”, importurile prin țări terțe și contractele vechi păstrate cu sfințenie arată că Europa se spală pe mâini, dar nu pe conducte.

Într-un joc de etichete și porturi, gazul rusesc a devenit azer, turcesc, ba chiar și turkmen, în funcție de țara în care intră și de firma care îl „reinterpretează”. În fond, cum bine a spus ministrul român al Energiei, „molecula de gaz nu are steag.”

Gazul se plimbă. Profitul se păstrează.

Austria, Ungaria, Slovacia, Bulgaria, Italia și chiar Republica Cehă continuă să consume gaze provenite din Rusia, chiar dacă drumul până la robinet este mai întortocheat. Gazprom își păstrează clienții, iar contractele „take or pay” – moșteniri ale erei pre-invazie – forțează statele să plătească și să preia gazul, chiar dacă alternativa ar fi mai „morală”.

În acest context, România pare privilegiată, cu o producție internă mare și o dependență mică de importuri. Dar chiar și aici, în februarie 2024, s-au importat gaze prin Bulgaria și Turcia – gaze suspectate că sunt rusești la origine, deși eticheta oficială spunea altceva.

Economia morală versus economia reală

Comisia Europeană vrea să interzică total importurile de gaze din Rusia până în 2027. Frumos pe hârtie, dar aproape imposibil fără:

• ruperea contractelor „în pierdere” (gen OMV–Gazprom până în 2040),
• investiții reale în infrastructură energetică,
• și o strategie unitară care să nu fie sabotată de „portițele” legislative din țările membre.

Până atunci, energia rusească ajunge în Europa sub formă de GNL prin „flote fantomă”, prin terminale intermediare sau cu un nou certificat de origine. Europa se preface că nu cumpără, iar Rusia se preface că nu vinde. Iar la mijloc rămâne consumatorul european, care plătește un gaz tot mai scump, indiferent de drapel.

România: între autosuficiență și importuri opace

România se laudă că poate acoperi întreg consumul intern în ani normali și că din 2027 va deveni exportator net de gaze, datorită zăcământului Neptun Deep din Marea Neagră. Însă realitatea e puțin mai complicată:

• în perioadele reci, România tot are nevoie de importuri, iar acestea vin de unde pot: prin Bulgaria, Turcia, Grecia – cu toate riscurile de opacitate a originii;
• traderii români cumpără gaze de pe burse regionale unde proveniența nu e verificabilă – iar gazul ieftin și rusesc e greu de refuzat, când alternativa e mai scumpă;
• autoritățile admit aceste lucruri, dar nu iau măsuri clare de trasabilitate sau de transparență.

Dubla măsură a gazului european

În loc să discutăm despre un embargou real, ne jucăm de-a ”gazul cu pașaport fals”. Uniunea Europeană vrea să creadă că se eliberează de Rusia, dar în același timp:

• păstrează contractele vechi prin clauze abuzive,
• acceptă „spălarea” gazului în țări intermediare,
• și permite companiilor implicate în războiul energetic să acceseze fonduri europene.

Până în 2027, independența energetică a Europei rămâne mai degrabă un proiect de PR decât o realitate economică. Iar dacă nu apare o transparență reală în tranzacțiile cu gaze, tot consumatorul va plăti factura, chiar dacă pe ambalaj scrie altceva.