Fuga din 1988 a cinci ingineri spre Turcia a fost favorizată nu doar de ingeniozitatea celor implicați, ci și de o succesiune de breșe administrative. Documentele declasificate de CNSAS, prezentate de Libertatea, descriu verificări superficiale în portul Tulcea și lipsă de coordonare între structurile responsabile. Rapoartele trebuie însă citite cu prudență, deoarece reflectă perspectiva instituției represive.
În centrul dosarului se află Vasile Buciuman Coman, Mihai Constantin Țurcanu, Narcis Nicula, Stelian Ioniță și Sorin Popa. Patru locuiau în București, iar unul în Bacău. Potrivit unei note a Securității din august 1988, grupul s-a format prin relații mai vechi: trei se cunoșteau din facultate, unul era fratele unui fost coleg, iar altul era vecin și prieten cu unul dintre inițiatori.
Planul a început să prindă contur în primăvara lui 1988. Coman și Țurcanu au urmat cursuri de iahting la baza nautică Herăstrău, apoi au cumpărat o ambarcațiune cu vele. Barca a rămas înregistrată pe numele fostului proprietar, la Căpitănia Snagov. Acest detaliu s-a dovedit esențial.
Grupul a ajuns cu ambarcațiunea în portul Tulcea pe 16 iunie. Conform raportului citat de Libertatea, documentele au fost verificate superficial de Căpitănie, miliția transporturi navale și trupele de grăniceri. Nimeni nu ar fi observat neconcordanța dintre locul folosirii bărcii și evidența sa administrativă.
Cei cinci au rămas în Tulcea până pe 24 iunie și au pregătit plecarea sub aparența unei partide de pescuit. Au ieșit apoi pe mare și au părăsit apele teritoriale românești, deși traseul nu era încă stabilit în anchetă. Autorii documentului au atribuit reușita deficiențelor de control și lipsei unor măsuri ferme împotriva unor persoane cunoscute pentru tentative de plecare.
Dosarul indică și probleme de monitorizare. Unii ingineri fuseseră urmăriți pentru relații considerate suspecte cu cetățeni străini, iar doi aveau condamnări sau antecedente legate de tentative de plecare. Totuși, potrivit raportului, Securitatea din Bacău nu ar fi asigurat urmărirea necesară. Pentru structurile din București și Constanța, criticile au vizat cunoașterea insuficientă a regulilor portuare și controlul slab al subordonaților.
Reacția instituțională a fost neobișnuită pentru perioada respectivă. Nouă cadre de securitate au primit sancțiuni politice și profesionale, de la mustrare scrisă și amânarea avansării până la retrogradarea din funcție. Pedepsele arată că regimul a tratat cazul ca pe un eșec al aparatului, nu doar ca pe o acțiune individuală.
Un raport ulterior al Direcției I, emis în iunie 1989, plasa cazul într-un context mai larg. Documentul vorbea despre o creștere puternică a tentativelor de trecere frauduloasă a frontierei în 1988 și despre apariția unor rețele de sprijin. Aceste date trebuie privite ca informații produse de Securitate, cu propriile criterii și interese operative, nu ca statistici independente.
Cazul arată că regimul depindea, în practică, de proceduri, documente și oameni. Când aceste verigi au funcționat superficial, o ambarcațiune înregistrată în alt loc și o justificare banală au permis plecarea celor cinci. Documentele CNSAS sunt utile pentru reconstruirea mecanismului, dar limbajul și perspectiva instituției care le-a întocmit impun o lectură critică.
Sursă: Articolul are ca punct de plecare informațiile publicate de Libertatea.
