

Eșecul unei campanii nu poate fi explicat doar prin superioritatea adversarului. În versiunea inedită a relatării prințului Gheorghe Cantacuzino, dezorganizarea financiară și logistică a Eteriei apare ca un factor permanent: efective supraestimate, lanțuri de comandă fragile, fonduri disputate și provizii consumate fără control.
Alexandru-Florin Platon analizează aceste elemente în studiul „La Révolution de la Grèce n’est qu’accidentelle…”: o versiune inedită a relatării prinţului Gheorghe Cantacuzino despre acţiunea Eteriei în Principatele Române la 1821, publicat în 2022 în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Istorie.
Cercetarea pornește de la o copie manuscrisă în limba franceză, păstrată în arhiva lui Léonard Revilliod. Documentul, de 31 de file, este copia unui original pierdut și a fost realizat între toamna anului 1821 și decembrie 1824. Platon îl compară cu versiunea germană publicată la Halle în 1824 și cu textul francez redactat în 1828 pentru Liprandi.
Diferențele sunt relevante pentru evaluarea informației. Versiunea germană este apropiată de manuscrisul nou descoperit, dar elimină preambulul și epilogul autojustificativ. Textul pentru Liprandi este mult mai scurt și rezumă doar anumite momente. Prin urmare, cele trei documente nu au aceeași funcție și nu pot fi tratate ca simple copii identice.
În relatarea lui Cantacuzino, planurile inițiale se bazau pe presupuneri optimiste: sprijin rusesc, ridicarea sârbilor și bulgarilor, mobilizarea grecilor din mai multe regiuni și existența unor fonduri suficiente. Realitatea descrisă ulterior este diferită. La Iași ar fi fost strânși aproximativ 220 de oameni, la Focșani aproximativ 300, iar trupele adunate la București numărau circa 750 de oameni, cu armament și echipament insuficiente.
La Târgoviște, Cantacuzino spune că dintr-un batalion sacru ajunsese să mai rămână un nucleu de aproximativ 250 de oameni, după ce efectivele inițiale fuseseră mai mari. El estimează că forțele lui Ipsilanti din Țara Românească nu ajungeau efectiv la 3.600 de oameni, deși cifrele înscrise pe liste erau mai mari. Relatarea trebuie însă considerată perspectiva unui participant interesat să explice propriile decizii.
Problema financiară este centrală. Cantacuzino afirmă că a primit de la eforia din Chișinău 54.000 de piaștri, cu dificultăți, și că a cheltuit o parte pentru a-i menține pe albanezi în serviciu. Studiul menționează și o contradicție: într-o scrisoare din 1 iunie 1821, Cantacuzino vorbește despre sume diferite, inclusiv 3.000 de galbeni olandezi și alte fonduri solicitate. Această neconcordanță limitează folosirea declarațiilor sale ca evidență financiară certă.
Trecerea Prutului la 13/25 iunie este justificată în manuscris prin nevoia de a obține pâine pentru trupe și prin apropierea turcilor. Cantacuzino susține că, după trecere, nu s-a mai putut întoarce din cauza revoltei subordonaților și a amenințărilor la adresa vieții sale. Alte relatări au numit gestul o fugă sau o trădare.
Platon nu transformă explicația prințului în verdict. El arată că documentul este, în același timp, o sursă despre campanie și un instrument de apărare personală. Valoarea sa constă în detaliile despre mecanismele eșecului: așteptări greșite, control slab al resurselor, conflicte între comandanți și imposibilitatea de a transforma o mobilizare eterogenă într-o armată disciplinată.







