

O investiție industrială nu devine viabilă doar pentru că materia primă este disponibilă. Raportul analizat arată că rentabilitatea unei fabrici de ulei de floarea-soarelui depinde simultan de scara instalației, gradul de utilizare, marja de procesare și distribuția geografică a semințelor și produselor.
Autorii, Herman W. Delvo și Dale O. Anderson, au publicat în 1969, în AgEcon Search al University of Minnesota, lucrarea cu titlul original Herbicide Use in Selected Counties, North Dakota, Minnesota, and South Dakota: 1964 and 1966. Există o neconcordanță între acest titlu și conținutul transmis: textul disponibil este un raport despre fezabilitatea procesării florii-soarelui oleaginoase în Dakota de Nord. Analiza de mai jos se bazează pe acest conținut.
Au fost modelate patru capacități: 500, 1.000, 1.500 și 2.000 de tone pe zi. Pentru fiecare, cercetătorii au estimat echipamentele de recepție și depozitare, uscarea, prelucrarea prin metoda prepresare-solvent, condiționarea șrotului și facilitățile auxiliare. Investiția totală varia între 5,01 milioane și 10,45 milioane de dolari.
La utilizare integrală, costurile medii totale erau de 17,18, 14,02, 12,86 și 12,17 dolari pe tonă, în ordinea crescătoare a capacității. Costurile fixe erau principalul mecanism al economiilor de scară. În plus, echipamentele mari utilizau combustibilul, electricitatea și munca mai eficient per tonă.
Gradul de utilizare modifica puternic rezultatul. La 50% din capacitate, costurile medii totale erau de 21,15 dolari pe tonă pentru fabrica de 500 de tone, 16,79 pentru cea de 1.000, 15,23 pentru cea de 1.500 și 14,29 pentru cea de 2.000. O capacitate mai mare putea, prin urmare, să fie justificată chiar și în faza inițială, cu condiția ca aprovizionarea să nu coboare la niveluri extrem de mici.
În analiza financiară, prețul semințelor a fost stabilit la 216,60 dolari pe tonă, iar prețurile ipotetice pentru ulei și șrot la 496,50, respectiv 80,28 dolari pe tonă. Marja rezultată a fost de 19,51 dolari pe tonă. În aceste condiții, randamentul înainte de impozitare varia de la 6,99% pentru fabrica mică la 42,15% pentru cea de 2.000 de tone.
Aceste rate nu trebuie citite ca prognoze. Ele depind de un set de prețuri selectat pentru ilustrarea rentabilității. Pentru fabrica de 1.000 de tone, recuperarea investiției de 7,06 milioane de dolari era estimată la 16 ani dacă toate profiturile erau reinvestite, dar la 39 de ani dacă doar 75% din profit era folosit pentru recuperare. Fabrica de 500 de tone nu își recupera investiția nici după 60 de ani în ipotezele de bază.
Raportul tratează exportul semințelor ca alternativă la procesarea locală. Taxele de import din Piața Comună, aplicate uleiului, ridicau o barieră estimată la 17-24 de dolari pe tonă. În lipsa unei prime interne pentru uleiul de floarea-soarelui sau a eliminării taxei, procesatorii americani nu puteau concura ușor pentru materia primă.
Modelul de transport, bazat pe programare liniară, a comparat trei amplasamente din Dakota de Nord cu Minneapolis-St. Paul și Lubbock. Locația din sud-estul statului avea cea mai bună poziție în scenariile de producție ridicată, dar rezultatele erau sensibile la nivelul exporturilor.
Limita majoră a cercetării este caracterul ipotetic al proiecțiilor. Costurile sunt raportate la prețuri din 1975, iar rezultatele depind de cerere, taxe, randamente, fluxuri logistice și disponibilitatea semințelor. Studiul susține existența economiilor de scară, nu garantează că o fabrică mare ar fi putut funcționa profitabil în orice condiții.
Sursa: Herbicide Use in Selected Counties, North Dakota, Minnesota, and South Dakota: 1964 and 1966







