Lupta împotriva corupției a fost una dintre direcțiile centrale ale reformării justiției românești după 2000. Potrivit cercetării realizate de Bogdan Iancu, mecanismele instituționale create pentru acest obiectiv au produs și efecte neprevăzute: polarizarea sistemului judiciar, conflicte privind independența magistraților și tensiuni legate de salarizare, pensii și prescripție. Studiul urmărește evoluția acestor procese între 2003 și 2025, de la reformele asociate aderării la Uniunea Europeană până la consecințele Mecanismului de Cooperare și Verificare.
Studiul Risk and Normativity: The Life and Times of Romanian Anticorruption (2003–2025), publicat la 9 martie 2026 în European Journal of Risk Regulation, analizează transformările produse în sistemul judiciar românesc. Autorul, profesor la Universitatea din București, pornește de la reformele realizate înaintea aderării la Uniunea Europeană și urmărește efectele lor pe termen lung.
Una dintre ideile centrale este că independența instituțională nu garantează, în sine, independența fiecărui judecător sau procuror. În interpretarea cercetării, autonomia ridicată a instituțiilor judiciare poate favoriza apariția unor centre interne de influență și a unor rivalități între grupuri profesionale.
Astfel, reformele menite să reducă influența politică asupra justiției nu au eliminat toate formele de polarizare. Potrivit autorului, tensiunile politice s-au reflectat treptat și în interiorul sistemului judiciar, unde independența a devenit nu doar un principiu juridic, ci și un teren de dispută instituțională.
Protecția financiară a magistraților este prezentată ca o componentă tradițională a independenței justiției. Un venit stabil și reguli predictibile pot reduce vulnerabilitatea la presiuni externe, însă aplicarea succesivă a unor privilegii, sporuri și mecanisme de compensare poate genera dezechilibre.
Cercetarea amintește că anumite sporuri acordate inițial unor categorii de procurori au fost extinse ulterior, prin litigii, către alte categorii de magistrați. În consecință, drepturile salariale au ajuns să fie influențate inclusiv de hotărârile pronunțate în interiorul propriului sistem judiciar.
Modificările repetate ale condițiilor de pensionare constituie o altă sursă de tensiune. În interpretarea autorului, schimbările legislative din acest domeniu au funcționat și ca instrumente prin care factorii politici au încercat să influențeze structura și funcționarea sistemului. Această interpretare nu elimină însă problema legitimă a protejării statutului magistraților.
O parte importantă a analizei privește prescripția răspunderii penale. Deciziile Curții Constituționale și ale Înaltei Curți au dus la închiderea unor procese penale, inclusiv în cauze de corupție. Încetarea procesului nu echivalează însă cu stabilirea nevinovăției inculpaților, iar această distincție este esențială pentru înțelegerea efectelor juridice.
În același timp, diferențele de interpretare dintre instanțele românești și Curtea de Justiție a Uniunii Europene au complicat raportul dintre eficiența combaterii corupției și respectarea drepturilor fundamentale. Problema nu este doar una tehnică: regulile privind termenele și procedurile influențează direct durata dosarelor, previzibilitatea sancțiunilor și încrederea publică în justiție.
În această interpretare, reforma justiției nu poate fi evaluată doar prin numărul anchetelor sau al condamnărilor. Ea trebuie judecată și prin calitatea procedurilor, echilibrul dintre instituții, protejarea drepturilor și capacitatea sistemului de a limita influențele interne și externe. Cazul românesc arată că mecanismele construite pentru a întări lupta anticorupție pot produce, în timp, efecte diferite de cele urmărite inițial.
Studiul integral poate fi consultat aici: https://doi.org/10.1017/err.2026.10089.
