România are la dispoziție aproximativ 16,68 miliarde de euro prin programul european SAFE, un mecanism prin care Uniunea Europeană oferă statelor membre împrumuturi pentru investiții în apărare. Programul total este de până la 150 de miliarde de euro, iar banii sunt acordați sub formă de credite pe termen lung, nu granturi nerambursabile. România are una dintre cele mai mari alocări din acest mecanism. 

Prezentarea publică sună frumos: apărare, securitate, industrie militară, modernizare. Dar întrebarea esențială este alta: cine va plăti nota finală? Potrivit Ministerului Apărării, finanțarea SAFE poate avea maturitate de până la 45 de ani, perioadă de grație de 10 ani și dobândă redusă, de până la 3%, urmând ca România să înceapă rambursarea abia din 2035. 

O dobândă de 3% pare mică atunci când este spusă simplu. Dar pe termen lung, dobânda devine o povară uriașă. La sume de ordinul zecilor de miliarde, pe zeci de ani, costul total poate ajunge să depășească mult valoarea creditului inițial. În funcție de ritmul tragerilor, de modul de calcul al dobânzii și de calendarul rambursării, copiii României pot ajunge să plătească peste 45 de miliarde de euro pentru acest credit luat astăzi în numele securității.

Problema nu este nevoia de apărare. România are nevoie de o armată puternică, de dotări moderne și de capacitate militară reală. Problema este dacă acest credit va construi industrie românească sau va deveni doar o nouă schemă de îndatorare prin care statul român cumpără produse scumpe, iar beneficiile economice majore pleacă în alte țări.

SAFE este prezentat ca un program pentru industria europeană de apărare, iar Comisia Europeană spune că urmărește întărirea bazei tehnologice și industriale de apărare a Europei.  Dar pentru România întrebarea rămâne simplă: cât din acești bani se transformă în fabrici, locuri de muncă, ingineri, tehnologie și producție locală? Și cât se transformă în importuri militare plătite din datorie publică?

Aici nu știm dacă problema este la cei care vând României sau la cei care cumpără în numele României. Mai degrabă, problema este lipsa patriotismului economic. O țară serioasă folosește marile achiziții publice pentru a-și construi propria industrie. România riscă să folosească datoria publică pentru a alimenta industriile altora.

Dacă SAFE va aduce producție în România, transfer de tehnologie și capacități industriale reale, atunci poate deveni o oportunitate. Dacă va aduce doar datorie, importuri și contracte externe, atunci nu vor plăti politicienii de astăzi. Vor plăti copiii României.