Dezbaterea privind cauzele profunde ale dezechilibrelor comerciale globale a căpătat o nouă dinamică în urma unei analize publicate în revista The Economist de către economiștii Gita Gopinath, Pierre-Olivier Gourinchas și Hélène Rey. Cei trei autori au susținut că subevaluarea yuanului chinezesc nu constituie cauza fundamentală a excedentului comercial masiv al Chinei și nici a dezechilibrelor macroeconomice globale. În consecință, aceștia au concluzionat că o reevaluare a monedei chineze ar avea un efect nesemnificativ asupra rezolvării acestor disparități. Soluția propusă de ei se concentrează pe consolidarea fiscală în țările care înregistrează deficite mari, vizând în primul rând reducerea deficitului bugetar al Statelor Unite. Această abordare reflectă o doctrină tradițională în cadrul Fondului Monetar Internațional, potrivit căreia deciziile fiscale interne din America determină în mod direct contul curent.

Economistul Michael Pettis contrazice această paradigmă și oferă o perspectivă diferită asupra direcției de cauzalitate. Michael Pettis este profesor de finanțe la Școala de Management Guanghua din cadrul Universității din Beijing și cercetător senior la Carnegie Endowment for International Peace. Coautor al volumului premiat “Trade Wars Are Class Wars” și autor al lucrării “The Great Rebalancing”, Pettis este recunoscut la nivel internațional pentru analizele sale privind piețele financiare și modelul economic chinez.

Principala slăbiciune a analizei semnate de Gopinath, Gourinchas și Rey derivă din presupunerea că fluxurile internaționale de capital sunt determinate de nevoile de finanțare ale țărilor deficitare. Modelul convențional presupune că capitalul străin intră în Statele Unite exclusiv pentru a finanța o decizie a americanilor de a economisi prea puțin și de a consuma peste posibilități. În această viziune, țările excedentare își reorganizează economiile doar pentru a satisface apetitul de împrumut al Washingtonului. Pettis demonstrează că sensul cauzalității este invers. Excedentul comercial al Chinei și intrările masive de capital în economia americană reprezintă rezultatul deciziei țărilor excedentare de a-și exporta economiile excedentare neabsorbite pe piața internă.

Excedentul comercial al Chinei reflectă un model istoric de dezvoltare care a suprimat în mod sistematic ponderea gospodăriilor în venitul național, direcționând resursele financiare către investiții industriale, infrastructură și administrațiile locale. Acest model a generat rezultate excelente în perioadele în care China se confrunta cu un deficit acut de capital productiv. Pe măsură ce randamentul investițiilor a scăzut accelerat la sfârșitul anilor 2000, autoritățile de la Beijing au întâmpinat rezistență politică internă în inversarea acestor transferuri de resurse. Pentru a menține ritmul de creștere economică în lipsa consumului intern, China a recurs la investiții tot mai puțin productive, la acumularea rapidă de datorii și la dependența de cererea externă pentru absorbția producției excedentare.

Reducerea deficitului fiscal al Statelor Unite fără o reducere paralelă a economiilor excedentare din China nu va elimina intrările de capital străin. Dacă guvernul american își reduce împrumuturile, iar încrederea în activele americane rămâne ridicată, capitalul străin va fi absorbit în alte sectoare ale economiei. Fondurile externe vor alimenta datoria gospodăriilor, creditarea corporativă sau prețurile activelor financiare. Așa cum au arătat economiștii Atif Mian, Ludwig Straub și Amir Sufi prin conceptul de cerere îndatorată, intrările de capital vor genera îndatorare privată în America, cu excepția cazului în care o recesiune severă ar prăbuși consumul și investițiile.

Aprecierea monedei chinezești acționează ca un mecanism de redistribuire a venitului național dinspre producători către populație. Un yuan mai puternic sporește puterea reală de cumpărare a gospodăriilor chineze prin ieftinirea bunurilor și serviciilor importate. În același timp, exportatorii primesc mai puțini yuani pentru fiecare dolar obținut din vânzări, iar companiile industriale resimt presiuni asupra profitabilității. Prin consolidarea veniturilor populației, aprecierea monedei stimulează consumul privat, reduce economiile excedentare și scade dependența Chinei de piețele externe.

Efecte macroeconomice similare pot fi realizate prin diverse măsuri interne de redistribuire a venitului. Creșterea mai rapidă a salariilor transferă resurse financiare de la angajatori către lucrători. Extinderea rețelelor de protecție socială și a pensiilor mută fondurile de la stat către populație. Reducerea impozitelor pe venit majorează venitul disponibil al cetățenilor în produsul intern brut. Reglementările de mediu mai severe, eliminarea subvențiilor pentru energie sau terenuri și ridicarea restricțiilor de reședință diminuează resursele companiilor în favoarea populației. Toate aceste măsuri interne funcționează ca veritabile politici comerciale.

Diferența dintre aceste instrumente constă în modul în care sunt repartizate costurile ajustării. Aprecierea monedei avantajează gospodăriile urbane care consumă bunuri importate, dar afectează exportatorii. Creșterea salariilor sprijină lucrătorii cu venituri mici, reducând profiturile industriilor intensive în muncă. Eliminarea subvențiilor industriale mută povara asupra întreprinderilor de stat și guvernelor locale.

Pettis concluzionează că piedica în calea reechilibrării economice a Chinei este de natură politică. Orice politică de reechilibrare necesită transferul de venituri de la guverne și companii către populație, ceea ce implică o creștere mai lentă a investițiilor și o profitabilitate mai redusă pentru producători. Spre deosebire de reformele interne chineze, politica de curs de schimb rămâne pârghia directă asupra căreia partenerii comerciali ai Chinei pot exercita presiune diplomatică. Reechilibrarea durabilă a economiei mondiale impune creșterea ponderii veniturilor populației în China și reducerea dependenței de datorie și cerere externă.