Dezbaterile actuale privind viitorul globalizării tind să se concentreze pe modul în care beneficiile economice sunt împărțite în interiorul societăților. Într-o analiză publicată în revista F&D a Fondului Monetar Internațional, economistul Gordon Hanson susține că opoziția politică față de globalizare a apărut deoarece autoritățile au subestimat costurile suportate de comunitățile locale și au eșuat în a compensa pierderile celor afectați de relocarea industriilor. Această perspectivă sugerează că o mai bună redistribuire a câștigurilor ar fi suficientă pentru a salva consensul globalizării și pentru a elimina rezistența politică.
Michael Pettis, un cunoscut expert în macroeconomie globală, contestă direct această ipoteză și arată că argumentul structural este complet diferit. Michael Pettis este profesor de finanțe la Universitatea din Beijing și membru senior la organizația Carnegie Endowment for International Peace. Autorul a publicat analize fundamentale despre sistemul financiar mondial, fiind coautor al volumului de succes „Trade Wars Are Class Wars”.
Pettis afirmă că ultimele cinci decenii au reprezentat o perioadă dominată de un comerț intens distorsionat și administrat, contrazicând ideea unei ere a schimbului liber. Dovada principală a acestei stări de fapt este prezența unor dezechilibre masive și persistente în balanțele comerciale globale. Comerțul liber autentic funcționează optim atunci când scopul său principal este maximizarea bunăstării interne, ceea ce înseamnă că exporturile sunt realizate pentru a finanța importurile. Într-un astfel de sistem echilibrat, creșterea producției determină o creștere directă a salariilor, generând un nivel echivalent de cerere și consum pe piața internă.
Realitatea ultimelor decenii ilustrează însă paradoxul economic descris de Michal Kalecki. Statele sunt stimulate să adopte politici de suprimare a cererii interne și a salariilor pentru a stimula competitivitatea sectorului manufacturier. Țările care aleg să își sacrifice consumul intern pentru a domina piețele externe reușesc să externalizeze costurile acestor dezechilibre către partenerii lor comerciali, generând excedente comerciale permanente.
Deficiența majoră a globalizării actuale este libertatea statelor de a încălca regulile comerciale și de a-și exporta dezechilibrele, o dinamică ce depășește simpla discuție despre distribuția inegală a câștigurilor. Această dinamică a fost anticipată de John Maynard Keynes în cadrul conferinței de la Bretton Woods. Keynes s-a opus ferm unui sistem comercial care permite existența unor surplusuri mari și cronice. Când o economie își reduce artificial cererea internă pentru a obține un avantaj competitiv, partenerii săi comerciali sunt obligați să absoarbă această lipsă de cerere fie prin creșterea șomajului, fie prin acumularea de datorii pentru a susține consumul.
Economia globală funcționează ca un sistem închis, unde dezechilibrele externe ale unei țări trebuie să se potrivească perfect cu cele ale partenerilor săi. Dacă o țară implementează politici industriale care îi cresc artificial rata de economisire peste rata de investiții, partenerii săi vor înregistra automat o rată de investiții mai mare decât rata de economisire. Ajustarea se produce inevitabil în țările cu deficit, adesea prin acumularea de datorii publice și private sau prin distrugerea locurilor de muncă din industrie. Pierderile suferite de muncitorii din țările cu deficit comercial reprezintă o componentă de bază a mecanismului de ajustare global, determinat direct de politicile interne ale statelor excedentare.
