Cultivarea hameiului a ajuns o activitate de nișă în România, iar cazul unei ferme din Dumbrăveni, județul Sibiu, evidențiază mecanismele economice din spatele declinului. Potrivit relatării publicate de G4Media, care citează Turnul Sfatului, inginerul agronom Ioan Onea ar fi singurul fermier din județ care mai lucrează această cultură. Ferma se menține printr-un parteneriat vechi cu fabrica de bere Bermas din Suceava, nu printr-o piață internă largă și predictibilă.
Hameiul nu este vândut imediat după recoltare. Conurile trebuie uscate, peletizate și ambalate în condiții care să le păstreze proprietățile, astfel că fermierul suportă cheltuieli cu energia, echipamentele și depozitarea.
Conform datelor prezentate în articolul citat, lucrările anuale pentru un hectar costă între 70.000 și 90.000 de lei. În plus, uscarea conurilor ar ajunge la aproape 100.000 de lei pe sezon pentru întreaga fermă. Aceste cifre provin din relatarea sursei și nu au fost verificate independent în materialul de față.
Subvenția menționată pentru suprafață era, până anul trecut, de 600 de euro pe hectar. Sursa afirmă că suma era de peste trei ori mai mică decât sprijinul acordat culturii de tutun. Prin urmare, presiunea financiară crește într-un sector cu puțini cumpărători și investiții specializate.
În cazul fermei din Sibiu, aproximativ 80% din recoltă ajunge anual la Bermas, în baza parteneriatului început în 2000. Restul este vândut în loturi mici unor berării artizanale din Sibiu, Avrig, Vatra Dornei și din alte județe, potrivit relatării.
Această structură a vânzărilor arată cât de îngustă este piața internă. Un producător își poate asuma cheltuielile mai ușor atunci când știe dinainte cine va cumpăra materia primă și în ce cantitate. În schimb, dacă recolta rămâne nevândută, uscarea și depozitarea continuă să coste, iar capitalul rămâne blocat.
Fermierul susține că a întâlnit situații în care fabrici din România au preferat hameiul importat, inclusiv din China sau Germania. Într-unul dintre cazuri, el a asociat alegerea importurilor cu presupuse comisioane acordate în procesul de achiziție. Afirmația îi aparține și nu este confirmată independent de informațiile disponibile.
Relatarea mai consemnează că o fabrică din Miercurea Ciuc i-ar fi analizat probele, dar i-ar fi transmis că discuțiile comerciale pot fi reluate peste doi sau trei ani, deoarece stocurile provenite din Germania erau deja pline. Astfel, chiar și un produs conform poate rămâne fără acces la piață atunci când fabricile au contracte și stocuri externe.
Comparația cu Germania accentuează diferența de scară. Potrivit sursei, suprafața cultivată acolo a depășit 40.000 de hectare după ce s-a dublat față de perioada de după 1989. Pentru România, concurența nu ține doar de prețul materiei prime, ci și de capacitatea furnizorilor externi de a livra constant, procesat și standardizat.
Prin urmare, cazul fermei din Dumbrăveni arată că hameiul românesc nu poate concura doar prin existența terenului agricol. Cultivarea hameiului presupune capital, instalații de procesare și contracte ferme, iar lipsa acestora poate transforma fiecare recoltă nevândută într-o pierdere. Relatarea citată descrie o piață în care importurile oferă fabricilor soluții deja disponibile, în timp ce producătorii locali rămân dependenți de câțiva cumpărători.
Sursă: Articolul are ca punct de plecare informațiile publicate de G4Media.ro.
