Industria Hunedoarei s-a format în jurul legăturii dintre minereul din Munții Poiana Ruscă, transportul feroviar și primele furnale construite în secolul al XIX-lea. Ulterior, uzinele au devenit un combinat siderurgic de mari dimensiuni, iar orașul a crescut odată cu platforma industrială. După 1990, restructurarea, privatizarea și demolarea unor capacități au redus puternic activitatea.
Construcția primelor furnale a început în 1882, pe terenuri donate statului de mănăstirea franciscană și de localnici. Primul furnal a intrat în funcțiune în 1884, iar al doilea un an mai târziu.
Până în 1902, la Hunedoara existau cinci furnale. În 1906, uzinele aveau 46 de cuptoare pentru prelucrarea minereului extras de la Ghelari, aflat la aproximativ 20 de kilometri. Între 1892 și 1904 s-a produs aici și oțel.
Legătura cu exploatările miniere s-a consolidat în 1900, când calea ferată Hunedoara–Ghelari a conectat uzinele cu zăcămintele din Munții Poiana Ruscă. Minereul, calcarul din Bunila și mangalul produs în Ținutul Pădurenilor asigurau baza aprovizionării.
Înainte de Primul Război Mondial, peste 2.500 de oameni lucrau în uzine. După 1918, complexul a trecut în administrarea statului român și includea mine, furnale, ateliere de turnare, forjerii, instalații mecanice și funiculare.
În anii 1920, infrastructura învechită și lipsa materiilor prime au redus activitatea. Furnalul de la Govăjdia și patru dintre cele cinci furnale hunedorene au fost oprite, iar producția de fier a scăzut.
Investițiile statului au început să inverseze declinul în deceniul următor. În anii 1930, Hunedoara, cu aproximativ 7.000 de locuitori, redevenise un centru metalurgic important al României.
Transformarea decisivă s-a produs în anii 1950, când vechile uzine au fost extinse într-un combinat siderurgic. În anii 1970, platforma ocupa circa 430 de hectare și includea șase furnale, trei secții de oțelării, cuptoare Martin, cuptoare electrice și instalații de laminare.
În aceeași perioadă, aproximativ 20.000 de persoane lucrau în combinat. Producția anuală depășea trei milioane de tone de oțel brut, iar platforma realiza și fontă, cocs metalurgic, laminate și alte produse. Orașul ajunsese la circa 80.000 de locuitori, iar combinatul și întreprinderea de construcții erau principalele surse de venit pentru numeroase familii.
După schimbarea regimului, platforma a intrat într-un proces de restrângere. Oțelăria Siemens-Martin a fost închisă în 1991, iar secțiile considerate neviabile au fost oprite succesiv.
Numărul salariaților a scăzut de la aproape 20.000 în 1991 la aproximativ 2.500 în 2004. În acel an, combinatul a fost preluat de grupul ArcelorMittal, după privatizarea realizată în 2003.
Reducerea personalului a fost însoțită de închiderea, dezafectarea și demolarea unor capacități. Printre acestea s-au numărat cocseria, aglomeratorul, oțelăriile Siemens-Martin și mai multe furnale. Astfel, o mare parte din infrastructura industrială a dispărut, iar pe fosta platformă au rămas suprafețe de ruine.
În ultimii ani menționați, combinatul ArcelorMittal Hunedoara mai avea aproximativ 600 de angajați și producea circa 200.000 de tone de oțel brut anual. Diferența față de vârful perioadei comuniste arată amploarea ajustării industriale, fără ca sursa să estimeze separat efectele asupra economiei locale.
Industria Hunedoarei a trecut, așadar, de la furnale alimentate de resurse locale la un combinat extins și apoi la o platformă mult redusă. Producția, ocuparea și infrastructura confirmă amploarea schimbării, în timp ce restrângerea activității a modificat profund economia orașului.
Sursă: Articolul are ca punct de plecare informațiile publicate de Adevărul.
