În 2007 s-au născut în România peste 210.000 de copii. Optsprezece ani mai târziu, în 2025, aproximativ 87.000 de tineri au promovat examenul de Bacalaureat în cele două sesiuni. Chiar dacă această comparație este orientativă – deoarece o parte dintre elevi au emigrat, au rămas repetenți sau provin din alte promoții – diferența este suficient de mare pentru a ridica o întrebare esențială: unde s-au pierdut zeci de mii de copii pe parcursul sistemului educațional?
Explicațiile sunt multiple. Abandonul școlar, sărăcia, migrația familiilor, diferențele uriașe dintre mediul urban și cel rural, lipsa investițiilor în educație și un sistem care, în multe locuri, nu reușește să îi țină pe elevi conectați la școală contribuie la acest rezultat. În spatele fiecărei statistici se află un tânăr cu șanse reduse de a avea o carieră bine plătită și o integrare profesională stabilă.
Această situație ridică și problema responsabilității politice. Reforma educației a fost promisă de aproape fiecare guvern, însă rezultatele rămân sub așteptări. Schimbările frecvente de strategie, lipsa continuității și investițiile insuficiente în calitatea actului educațional au afectat performanța sistemului pe termen lung.
Educația este fundamentul dezvoltării unei națiuni. Atunci când zeci de mii de copii nu ajung să finalizeze cu succes traseul școlar până la Bacalaureat, nu este doar o problemă a școlii, ci un semnal de alarmă pentru întreaga societate. România are nevoie de politici publice stabile, profesori bine sprijiniți și măsuri care să reducă abandonul școlar. Fără o reformă profundă și consecventă, costurile vor fi suportate de întreaga economie și de generațiile viitoare.
