Expresia „beția puterii” descrie transformarea unor oameni care, după dobândirea autorității, devin mai siguri pe ei, mai puțin receptivi la critică și mai dispuși să își depășească limitele. Știința nu demonstrează că puterea funcționează precum alcoolul sau că există o dependență produsă exclusiv de dopamină. Cercetările din neuroștiință și psihologie indică însă legături între recompensă, statut, motivație, asumarea riscului și comportament. În politică, aceste mecanisme pot explica de ce menținerea puterii ajunge uneori să devină un obiectiv în sine.
În limbajul popular, dopamina este numită „molecula fericirii”. Formula simplifică excesiv rolul său în învățare, motivație și evaluarea recompenselor. Mai corect este să spunem că dopamina participă la modul în care organismul învață ce rezultate merită urmărite și ce comportamente tind să fie repetate.
Cercetările asociate conceptului de reward prediction error arată că organismul învață din diferența dintre recompensa anticipată și cea primită. Când aplauzele, influența sau eliminarea unui rival produc rezultate favorabile, comportamentele care le-au generat pot fi consolidate.
Aplicarea directă a acestui mecanism unui politician concret ar fi nejustificată. Nu putem măsura de la distanță dopamina unui lider și nici nu putem atribui unei decizii politice o singură cauză neurologică. Putem observa însă mecanismul general prin care recompensele repetate consolidează strategiile care le produc.
Unele cercetări au identificat asocieri între statutul social și sistemul dopaminergic. Un studiu PET, realizat pe un eșantion foarte restrâns, a găsit o corelație între statutul mai ridicat și disponibilitatea receptorilor dopaminergici D2/D3. Rezultatul indică o asociere, nu faptul că dobândirea puterii produce automat o anumită modificare cerebrală.
În plus, cercetările pe animale au legat poziția într-o ierarhie socială de funcționarea sistemelor dopaminergice. Aceste rezultate trebuie interpretate cu prudență, deoarece circuitele implicate în ierarhii sociale includ mecanisme de recompensă, învățare, competiție și relații sociale.
De aceea, afirmația că „puterea eliberează dopamină, iar politicianul devine dependent” este prea simplă. Mai prudent este să spunem că funcțiile politice oferă recompense sociale repetate: atenție, recunoaștere, obediență, acces și control. În timp, păstrarea statutului poate concura cu proiectul pentru care puterea a fost obținută.
Teoria Approach/Inhibition susține că puterea poate crește accesul la recompense și libertatea de acțiune, reducând anumite constrângeri sociale. În asemenea condiții, oamenii pot acționa mai rapid, pot urmări recompensa mai direct și pot acorda mai puțină atenție avertismentelor.
Prin urmare, liderul nu trebuie să devină brusc o persoană complet diferită pentru ca unele frâne sociale să slăbească. Întrebarea se poate schimba de la „Ce vor spune ceilalți?” la „Cine mă poate opri?”.
Un alt set de experimente a asociat puterea cu o capacitate mai redusă de a adopta spontan perspectiva altor persoane. Pentru politică, riscul este evident: liderul izolat de viața obișnuită poate ajunge să confunde propria perspectivă cu perspectiva societății.
Nu este vorba automat despre o patologie, ci despre un risc cognitiv și organizațional pe care instituțiile trebuie să îl limiteze.
Cercetările privind puterea și asumarea riscului nu indică un efect identic în toate situațiile. Unele rezultate sugerează însă că persoanele aflate în poziții de putere pot accepta riscuri mai mari, mai ales când poziția lor este sigură, iar costurile nu sunt suportate personal.
În politică, această asimetrie contează. Un lider poate lua decizii ale căror costuri sunt suportate de milioane de oameni, în timp ce prețul psihologic individual al greșelii rămâne redus. Astfel, puterea combinată cu responsabilitatea personală limitată poate favoriza un apetit mai mare pentru risc.
Conceptul de hubris syndrome, propus în literatura medicală pentru descrierea unor tipare asociate exercitării îndelungate a puterii, include încredere exagerată în propria judecată, dispreț față de critici și identificarea destinului liderului cu cel al națiunii. Totuși, nu este un diagnostic psihiatric consacrat, iar aplicarea retrospectivă la lideri este controversată.
Exemple istorice precum Margaret Thatcher, Tony Blair sau George W. Bush au fost folosite în această literatură pentru a discuta transformări comportamentale asociate succesului și autorității. Ele nu demonstrează că dopamina a provocat decizii concrete și nu oferă diagnostice medicale.
Mai mult, interpretarea acestor cazuri trebuie separată de explicațiile neurobiologice directe. Putem discuta despre succes repetat, autoritate acumulată și diminuarea vocilor critice, fără să atribuim unei modificări cerebrale ipotetice o decizie politică anume.
Lecția mai solidă este instituțională. Separarea puterilor, opoziția, presa liberă, controlul parlamentar și alternanța reduc riscul ca un lider să trăiască permanent într-un mediu fără feedback negativ.
O democrație sănătoasă nu presupune că liderii vor rămâne neschimbați după ce primesc autoritate. Ea limitează efectele puterii prin opoziție, presă liberă, separarea instituțiilor și posibilitatea reală a alternanței. Cel mai bun antidot împotriva „beției puterii” nu este speranța în autocontrolul perfect al unui politician, ci existența unor reguli suficient de puternice pentru ca tentația să aibă consecințe.
Pentru o prezentare a rolului dopaminei în semnalarea erorii de predicție a recompensei, vezi articolul lui Wolfram Schultz din Nature Reviews Neuroscience.
