Paul Krugman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 2008 și profesor emerit la Universitatea Princeton, este autorul unor cărți fundamentale precum „The Conscience of a Liberal” și „Peddling Prosperity”. Analizele sale de politică economică și securitate internațională sunt recunoscute pentru rigoarea și claritatea lor pe plan global.

Retragerea Statelor Unite din conflictele majore a lăsat adesea imagini memorabile în istorie, cum ar fi ultimul elicopter care părăsea Saigonul în Vietnam sau haosul de pe aeroportul din Kabul la finalul războiului din Afganistan. În acele cazuri, superputerea americană s-a retras deoarece sprijinul politic intern se prăbușise, iar susținerea unor regimuri marionetă devenise prea costisitoare din punct de vedere electoral. Situația din Iran marchează însă un moment diferit și mult mai grav, reprezentând cel mai apropiat scenariu de o înfrângere militară directă. Armata americană nu a suferit înfrângeri pe câmpul de luptă convențional, dar decizia administrației Trump de a opri operațiunile majore își are cauza principală în epuizarea stocurilor strategice de muniție.

Motivele acestei sistări nu țin de sensibilitatea președintelui la opinia publică sau la efectele economice devastatoare ale blocării Strâmtorii Hormuz. Creșterea deficitului fiscal și majorarea ratelor de dobândă pe termen lung au fost ignorate în mod sistematic de Casa Albă. Declarațiile liderului american arată o lipsă de preocupare față de acești indicatori financiari, fiind evident că o eventuală redeschidere a strâmtorii nu ar putea recupera capitalul politic pierdut în timp util pentru alegerile parlamentare de mijloc de mandat. Decizia de retragere s-a bazat exclusiv pe avertismentele venite din partea conducerii militare.

Profesioniștii din domeniul apărării, susținuți de rapoarte analizate de publicații precum Wall Street Journal, au reușit să demonstreze că rezervele de muniție avansată sunt extrem de scăzute. Utilizarea lor în ritmul actual ar lăsa țara lipsită de apărare pe termen lung, iar refacerea stocurilor va dura câțiva ani de la încetarea focului. Conform estimărilor realizate de Center for Strategic and International Studies, armata americană a consumat deja peste jumătate din stocul total de rachete antiaeriene Patriot. Proiecțiile arată că nivelul stocurilor existente înaintea conflictului va putea fi atins din nou abia în anul 2029.

Reacția oficială a administrației la aceste date alarmante a reflectat o strategie de evitare a realității. Ambasadorul SUA la Organizația Națiunilor Unite, Mike Waltz, a susținut că munițiile nu sunt epuizate, a cerut pedepsirea cu închisoarea a celor care divulgă informații despre stocuri și a acuzat fosta administrație Biden pentru această situație. Într-un stil discursiv caracteristic, aceste declarații funcționează ca o recunoaștere implicită a faptului că forțele armate se află într-o criză logistică severă.

O astfel de vulnerabilitate în cadrul celei mai avansate armate din lume a fost cauzată de o doctrină militară eronată, promovată de Donald Trump și de Secretarul Apărării, Pete Hegseth. Aceștia au promovat ideea că masculinitatea performativă și retorica anti-woke sunt suficiente pentru a obține victoria militară. Într-o epocă în care conflictele sunt dominate de drone echipate cu inteligență artificială, capabile să parcurgă sute de kilometri, conducerea de la Washington a mizat pe o viziune depășită. Aceeași abordare a determinat conservatorii americani să admire armata rusă înaintea invaziei din Ucraina. În ciuda celor 1,4 milioane de pierderi umane suferite de Rusia, dintre care 450.000 de morți, și în ciuda distrugerii rafinăriilor și fabricilor rusești, această filosofie militară a fost adoptată fără rețineri la Pentagon.

Încrederea orbească în concepte precum letalitatea brută a împiedicat conducerea politică să prevadă consecințele logistice elementare, cum ar fi consumul rapid al munițiilor inteligente și decizia Iranului de a închide Strâmtoarea Hormuz. Modul de conducere a războiului a preluat trăsături similare cu cel al Kremlinului. Așa cum eșecurile rusești din Ucraina au fost cauzate de teama generalilor de a-i raporta lui Vladimir Putin situația reală, Pentagonul s-a transformat într-un mediu opac. Publicația britanică The Telegraph menționează că amploarea deficitului de muniție a fost ascunsă Casei Albe de către conducerea Departamentului Apărării. Politica lui Hegseth de înlăturare a ofițerilor critici a creat o cultură a tăcerii în care subordonații evită să prezinte informații negative.

Deciziile de personal luate de conducerea Pentagonului au afectat direct structura de comandă. Ziarul New York Times a relatat despre demiterea amiralului Lisa Franchetti din fruntea Marinei Militare și înlocuirea ei cu Daryl Caudle, un oficial ales în ciuda lipsei de recomandare din partea specialiștilor militari. Caudle s-a remarcat prin susținerea atacurilor politice împotriva femeilor din armată și prin promovarea unor persoane fidele politic. De asemenea, demiterea generalului Randy George, un lider care a susținut modernizarea armatei și adaptarea la lecțiile războiului cu drone din Ucraina, a stârnit nemulțumire profundă în rândul cadrelor militare de carieră.

Eșecul militar reprezintă o consecință directă a deciziilor interne și a proastei gestionări. Deși conflictul nu era sustenabil pe termen lung, oprirea operațiunilor înainte de trimiterea trupelor terestre a prevenit pierderea altor vieți omenești. Cu toate acestea, evenimentele actuale arată măsura în care incompetența și corupția decizională pot slăbi capacitatea de apărare a unei națiuni. Refacerea securității și a credibilității militare americane va fi un proces extrem de lent, ale cărui efecte se vor resimți pe parcursul următorilor ani.