Istoria pesticidelor în silvicultura românească poate fi citită și ca o succesiune de compromisuri economice. Un produs eficient și ieftin putea reduce pierderile de masă lemnoasă, dar utilizarea sa repetată putea produce dezechilibre și rezistență. Studiul „Aspecte privind aplicarea pesticidelor în silvicultura din România”, realizat de Constantin Ciornei, Bogdan-Ionuț Pleșca și Daniela Lupăștean și publicat în Bucovina Forestieră în 2023, urmărește tocmai această schimbare de logică.
Autorii nu construiesc un model econometric și nu compară, într-un cadru experimental unic, costurile tuturor tehnologiilor. Ei sintetizează informații istorice, cercetări anterioare, rapoarte ale Ministerului Mediului și ale Regiei Naționale a Pădurilor, precum și date privind tratamentele aplicate în perioada 2008-2023. Implicațiile economice sunt discutate prin relația dintre eficiența combaterii, pierderile evitate, cantitatea de substanță activă și restricțiile de mediu.
În protecția forestieră, criteriile urmărite pentru un pesticid au fost toxicitatea ridicată pentru insecte, toxicitatea redusă pentru oameni, animale și mediu, posibilitatea fabricării industriale și un preț cât mai mic. Aceste criterii au favorizat după 1950 produsele organoclorurate, în principal DDT și HCH.
Tratamentele au avut un avantaj operațional important: puteau fi aplicate pe suprafețe extinse, inclusiv prin mijloace aeriene, într-un fond forestier în care tratamentul terestru era limitat de distanțe, relief și înălțimea arborilor. În același timp, folosirea lor repetată a fost asociată în studiu cu dezechilibre ale ecosistemelor și cu apariția unor gradații mai frecvente ale defoliatorilor.
În anii 1980-1985, factorii biotici au afectat anual între 11,5% și 13,8% din suprafața totală a fondului forestier. În perioada 1976-1985 au fost tratate chimic, cumulat, 1.725,41 mii de hectare. După 1985, suprafețele tratate au crescut puternic ca răspuns la atacul Lymantria dispar, atingând peste 500.000 de hectare în 1987-1988. Datele explică de ce analiza economică a intervențiilor a fost legată de pierderile de masă lemnoasă: tratamentele au fost considerate justificate atunci când evitau pagubele din arboretele afectate.
Un pesticid nu rămâne neapărat o soluție eficientă pe termen lung. Studiul citează creșterea numărului de specii rezistente la insecticide, de la 228 în 1968 la 364 în 1976, incluzând specii agricole. Pentru DDT erau menționate 203 specii rezistente, iar pentru insecticidele ciclodienice 225.
Acest fenomen a creat presiune pentru înlocuirea organocloruratelor cu substanțe mai puțin poluante și mai eficiente la doze mai mici. În perioada 1986-1990 au fost utilizate organofosforice precum Onefon, Silvetox și Carbetox, precum și piretroizi de sinteză, în special Decis. Studiul precizează că aceste produse se descompuneau în cel mult 6-8 zile și afectau într-o măsură mai mică fauna și entomofauna utilă. Pentru deltametrin, cantitatea de substanță activă folosită împotriva Lymantria dispar era de 64 de ori mai mică decât pentru DDT și de 220 de ori mai mică decât pentru malation.
După 1990, soluțiile s-au deplasat către inhibitori ai creșterii și preparate biologice. În intervalul 2008-2023, tratamentele împotriva defoliatorilor din pădurile de foioase au însumat 192.656 de hectare. Aplicările aeriene au reprezentat 59,8%, iar cele terestre 38,1%. Produsele de dereglare a metamorfozei au concentrat 91,3% din total, preparatele bacteriene 3,4%, piretroizii 3,3%, iar cele virale 2%.
Certificarea forestieră schimbă nu doar lista produselor permise, ci și structura deciziei de management. În România, implementarea certificării a început în anii 2000. Studiul menționează că standardul FSC a interzis 390 de substanțe chimice și că au fost acordate derogări pentru unele substanțe fără înlocuitori identificați.
Consecința economică descrisă de autori este o piață mai restrânsă a produselor omologate și o nevoie mai mare de cercetare și testare. RNP și ICAS au inițiat testări pentru insecticide compatibile cu cerințele FSC, dar rezultatele au fost modeste, în principal din cauza interesului redus al producătorilor și distribuitorilor de pesticide.
În 2015, suprafața tratată în pădurile de foioase a scăzut la 1.629 de hectare, dintre care 1.129 pentru Lymantria dispar. În 2023 nu au fost executate tratamente împotriva defoliatorilor stejarului, iar studiul leagă situația de imposibilitatea procurării produsului Dimilin, deși aproximativ 3.000 de hectare fuseseră incluse în zona de combatere.
Autorii prezintă bacterii, virusuri și fungi entomopatogeni ca elemente ale managementului integrat. Dipel 8L a fost aplicat pe 5.638 de hectare în 2001 și pe 5.163 de hectare în 2002. Preparatul viral Inf-Ld a fost folosit pe suprafețe mici, izolate, iar între 2008 și 2013 aplicările sale au avut vârfuri de 1.192 de hectare în 2011, 1.010 în 2012 și 805 în 2013.
În pepiniere, Melocont și BioMelCon, pe bază de Beauveria brongniartii, au fost testate și utilizate în special în Moldova. Suprafețele tratate biologic au atins 826 de ari în 2017, apoi au coborât la 300 de ari în 2023.
Aceste date nu demonstrează că biopesticidele sunt deja substituenți economici universali pentru chimie. Ele arată mai degrabă o diversificare a instrumentelor, însoțită de limitări de disponibilitate, cost și scară de aplicare. Concluzia studiului este una evolutivă: protecția forestieră din România a trecut de la produse neselective, cu efecte sistemice nedorite, la intervenții mai selective și la prevenție, însă datele disponibile nu permit o comparație economică completă între toate opțiunile.
Sursa: Aspecte privind aplicarea pesticidelor în silvicultura din România
