Eduardo Porter este un jurnalist economic cu o experiență vastă la publicații precum New York Times și autorul volumului „The Price of Everything”. Analiza sa recentă explorează modul în care dinamica demografică actuală redefinește stabilitatea economică globală, demontând miturile despre suprapopulare care au alimentat cultura populară în secolul trecut. Aceste prejudecăți escatologice ne-au indus în eroare înțelegerea locului nostru în univers. Predicțiile din anii 1960 despre epuizarea resurselor Pământului încă joacă un rol central în conversațiile despre viitor, chiar și după ce am înțeles că, în câteva decenii, populația globului va începe, de fapt, să scadă.

Ceea ce este cu adevărat interesant este faptul că privim în continuare către un viitor distopic, însă acesta nu este cauzat de excesul de locuitori. După cum observă autorul, „ne confruntăm cu un viitor distopic datorită exact opusului a ceea ce ne-am temut mult timp: nu avem prea mulți copii, ci avem prea puțini”. Cele mai recente date guvernamentale din Statele Unite indică faptul că scăderea fertilității americane se accelerează, atingând un minim istoric de 1,57 în 2025. Această cifră este semnificativ sub prognozele anterioare și mult sub rata de 2,1 necesară pentru a menține o populație stabilă. Această tendință nu este doar o problemă americană, ci una globală, afectând deopotrivă țările bogate și pe cele în curs de dezvoltare.

Populația nu a început încă să scadă peste tot, însă îmbătrânește într-un ritm alarmant. Acest fenomen erodează fundația fragilă a stabilității sociale. În anul 2000, existau aproximativ 24 de americani cu vârsta de peste 65 de ani pentru fiecare 100 de adulți de vârstă activă. Până la mijlocul acestui secol, acest raport va ajunge la 43 la 100. Taxele colectate de la cohorte tot mai restrânse de lucrători vor trebui să finanțeze sistemele de sănătate și pensiile pentru un grup tot mai mare de pensionari, crescând presiunea asupra deficitelor bugetare și a datoriei publice. Cheltuielile pentru drepturile de asistență socială la bătrânețe vor crește de la 6% din PIB la începutul secolului, la peste 12% până în 2055.

Impactul este vizibil la nivel internațional. În China, unde politica de limitare a numărului de copii a dus la una dintre cele mai scăzute rate de fertilitate din lume, îmbătrânirea va încetini creșterea anuală a PIB-ului cu aproape două puncte procentuale până în 2050. Datoria publică mondială se apropie de 100% din PIB-ul global, un prag ce va fi atins probabil mai devreme decât se anticipase inițial. Cei care încă speră că reducerea populației va salva mediul înconjurător ignoră un adevăr fundamental despre progresul uman. Reducerea numărului de oameni nu va stopa încălzirea globală într-un timp util. Porter subliniază că „fanii depopulării înțeleg greșit modul în care umanitatea a prosperat în ciuda constrângerilor de mediu: prin inovație”.

Inovația are nevoie de oameni pentru a exista și pentru a fi implementată. Populațiile mai mici vor produce mai puțini inovatori, iar economiile în scădere vor dispune de mai puține resurse pentru a finanța cercetarea care necesită costuri inițiale mari. Drumul către decarbonizare necesită producția de energie fără emisii la o scară vastă, o sarcină ce depinde de minți strălucite și de piețe suficient de mari pentru a justifica investițiile. Speranța că statele pot pur și simplu să cumpere creșterea fertilității prin subvenții s-a dovedit a fi, în mare parte, deșartă. Chiar și societățile care investesc generos în îngrijirea copiilor nu au reușit să ridice ratele de fertilitate în mod constant, deoarece costul de oportunitate pentru femei rămâne ridicat.

În acest context, propunerile politice recente par adesea insuficiente sau bizare. De la depunerea unor sume de bani în conturi purtând numele președintelui pentru fiecare nou-născut, până la ideea unei „Medalii Naționale a Maternității”, soluțiile propuse nu reușesc să rezolve dilema fiscală imediată. Chiar dacă am asista la un boom al nașterilor mâine, ar fi nevoie de cel puțin două decenii pentru ca acești copii să înceapă să contribuie economic. Între timp, presiunea asupra bugetelor de stat ar crește și mai mult. Inteligența artificială ar putea fi o soluție dacă ar genera un salt uriaș de productivitate, dar redistribuirea acestor câștiguri către masele de tineri șomeri sau vârstnici nu este garantată într-un sistem dominat de oligarhi tehnologici.

Nu ne îndreptăm neapărat către viitorul din „Soylent Green”, dar disperarea actuală hrănește o teamă că acest impas demografic va inspira un răspuns mult mai întunecat. Porter ne invită să ne gândim la o altă poveste, „Children of Men” de P.D. James. În acea distopie cu natalitate zero, îngrijirea persoanelor în vârstă devine o provocare imposibilă care este rezolvată prin facilitarea sinuciderii asistate. Nu trebuie să călătorim mult în viitor pentru a ne imagina cum ar putea fi încurajați bătrânii să accepte un astfel de târg: este suficient să le facem viața mizerabilă prin privarea de asistență socială și servicii medicale. Aceasta este provocarea reală a generațiilor care vin, o criză a structurii noastre sociale care nu poate fi rezolvată doar prin nostalgie sau prin politici de fațadă.