Trecerea unei noi săptămâni aduce cu sine un alt semnal de alarmă fals, în timp ce Strâmtoarea Ormuz rămâne blocată pentru traficul maritim comercial. Devine din ce în ce mai evident faptul că acel procent de 20% din oferta mondială de petrol, care tranzitează în mod normal această rută către piețele globale, nu va fi restabilit prea curând. Există posibilitatea ca această întrerupere să dureze mai multe luni, situație care ridică întrebări vitale despre viitorul stabilității economice internaționale. Paul Krugman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în anul 2008 și profesor la City University of New York, oferă o perspectivă sumbră asupra acestei crize. Autor al unor lucrări de referință precum „Întoarcerea economiei declinului”, acesta este recunoscut pentru capacitatea de a descifra mecanismele crizelor comerciale și financiare la nivel înalt.

Săptămâna trecută, Fondul Monetar Internațional a amplificat starea de anxietate economică prin proiectarea unei încetiniri globale aflate sub umbra războiului. Deși FMI beneficiază de o expertiză vastă în domeniu, analizele curente subestimează grav amploarea impactului pe care blocajul din Ormuz îl poate avea asupra economiei mondiale. O recesiune globală deplină este mai probabilă decât se anticipează, mai ales în scenariul în care strâmtoarea rămâne închisă pentru încă trei luni, o perspectivă care pare din ce în ce mai plauzibilă în contextul actual. Această discrepanță între previziuni apare deoarece mulți economiști abordează criza dintr-un unghi fundamental greșit, concentrându-se excesiv pe fluctuațiile de preț în loc să analizeze constrângerile fizice ale aprovizionării.

Abordarea obișnuită pornește de la o estimare a prețului petrolului pentru anul viitor, încercând apoi să modeleze efectele acestei traiectorii asupra economiei. Această metodă se lovește de o problemă imediată, reprezentată de incertitudinea uriașă privind evoluția prețurilor în condiții de război. Viitorul depinde de severitatea perturbării și de cât de receptivă va fi cererea la creșterile de preț. Datele arată o gamă largă de scenarii, unde prețul barilului de petrol Brent ar putea oscila între 99 de dolari și un nivel catastrofal de 372 de dolari. Incertitudinea este atât de mare încât proiecțiile tradiționale devin aproape inutile pentru o planificare economică riguroasă.

Este necesar să inversăm logica de analiză a crizei din Ormuz. Punctul de plecare trebuie să fie reprezentat de constrângerile fizice de aprovizionare, nu de presupuneri despre prețuri. Într-o formă sau alta, lumea va fi obligată să consume semnificativ mai puțin petrol în viitorul apropiat decât ar fi făcut-o dacă acest conflict ar fi fost evitat. „În jargonul analiștilor energetici, va trebui să existe o mare distrugere a cererii”, afirmă Krugman. Problema esențială este modul în care această cerere poate fi redusă. Există teoretic trei căi, însă primele două sunt extrem de limitate pe termen scurt. Oamenii pot trece la alte surse de energie, dar capacitatea de a face acest lucru rapid este aproape nulă. De asemenea, consumatorii pot renunța la activitățile care necesită mult petrol, alegând autobuzul în locul mașinii personale. Totuși, în multe regiuni, cum ar fi suburbiile americane, această opțiune lipsește cu desăvârșire, iar camioanele de pe piețele emergente nu au un substitut viabil pentru combustibilul fosil.

Din cauza acestor limitări, a treia cale devine cea mai probabilă: reducerea producției și a consumului prin intermediul unei recesiuni globale. O criză economică poate produce distrugerea cererii de petrol într-un timp record. Prețul petrolului trebuie să crească suficient de mult pentru a forța o reducere a consumului egală cu pierderea de aprovizionare. Dacă estimarea prețului mondial nu pare suficient de ridicată pentru a provoca o criză globală, atunci acea proiecție este pur și simplu prea mică. „Dacă presupunerea ta despre prețul mondial al petrolului în fața unei perturbări majore a aprovizionării nu pare suficient de mare pentru a provoca un declin global, înseamnă că proiectezi un preț prea mic”, avertizează Krugman.

Istoria oferă o paralelă relevantă prin prisma șocului petrolier care a urmat Războiului de Yom Kippur din 1973. Deși oferta mondială de petrol a scăzut moderat atunci, deficitul față de tendința de creștere rapidă de până la acel moment a fost uriaș. Datele statistice relevă faptul că, în 1975, lumea consuma cu aproximativ 17,5% mai puțin petrol decât ar fi consumat conform tendinței anterioare crizei. Această valoare reprezintă un șoc de aprovizionare foarte asemănător cu cel pe care îl anticipăm în prezent dacă blocajul din Strâmtoarea Ormuz persistă.

Efectele asupra creșterii economice globale din acea perioadă au fost dramatice. PIB-ul real mondial a suferit o scădere de aproximativ 7,5% față de tendința de dinaintea anului 1973. O încetinire comparabilă în zilele noastre ar însemna o creștere globală zero sau chiar negativă pentru următorii doi ani. Această perspectivă contrastează puternic cu prognoza actuală a FMI, care mizează pe o creștere de 3 procente. Un astfel de decalaj ar echivala cu un adevărat dezastru global, afectând nivelul de trai și stabilitatea socială la scară largă.

Totuși, există factori care ar putea atenua impactul în comparație cu anii ’70. Economia mondială este astăzi mult mai puțin dependentă de petrol. Intensitatea petrolieră a PIB-ului mondial, adică volumul de petrol consumat pentru fiecare dolar produs, a scăzut considerabil față de anul 1973. Această eficiență sporită ar trebui să reducă impactul prețurilor ridicate asupra producției globale. Cu toate acestea, există riscul ca cererea rămasă să fie mai puțin compresibilă decât cea din trecut, ceea ce ar face ca reducerea consumului pe termen scurt să fie mult mai dureroasă.

Dincolo de aspectele tehnice, soluția cea mai rapidă rămâne una politică. Redeschiderea strâmtorii ar putea fi realizată printr-un acord diplomatic în care Statele Unite să accepte o realitate geopolitică incomodă. Dincolo de aceste posibilități, realitatea rămâne crudă. Majoritatea analiștilor sunt mult prea încrezători în reziliența sistemului actual în fața unei crize prelungite în Ormuz. Indiferent de nivelul exact la care va ajunge prețul petrolului, acesta va fi, prin definiție, suficient de ridicat pentru a fi distructiv pentru economia globală. Economia se află într-un punct de cotitură unde adaptarea forțată prin recesiune pare a fi singurul mecanism rămas pentru a echilibra cererea cu o ofertă aflată sub asediu.