Închiderea AzoMureș nu este doar eșecul unei companii, ci dovada eșecului unei clase politice care nu a avut, de decenii, o politică economică reală pentru România. Țara are gaz, are teren agricol, are fermieri, are tradiție industrială, dar nu are o strategie prin care aceste resurse să fie legate într-un lanț economic coerent. În loc ca gazul românesc să fie transformat în amoniac, îngrășăminte, producție agricolă ridicată, hrană mai ieftină și exporturi, el este tratat ca o simplă marfă de vândut rapid, fără viziune și fără valoare adăugată internă.
Producția de îngrășăminte pornește de la gazul natural. Din gaz se obține hidrogen, iar acesta este combinat cu azotul din aer pentru producerea amoniacului. Amoniacul devine apoi materia primă pentru îngrășămintele azotoase folosite în agricultură. Este un lanț economic simplu de înțeles: gazul produce îngrășăminte, îngrășămintele cresc producția agricolă, producția agricolă susține hrana populației și competitivitatea fermierilor. Când această verigă se rupe, România pierde mult mai mult decât o fabrică. Pierde controlul asupra unei părți esențiale din propria securitate alimentară.
Aici se vede lipsa de gândire economică a factorului politic. România nu folosește resursele pentru a construi industrii, ci le lasă să plece din economie sub formă brută sau le blochează prin decizii incoerente, taxe, birocrație și lipsă de strategie. Un stat normal ar fi înțeles că gazul nu înseamnă doar factură la încălzire, ci materie primă pentru industrie chimică, agricultură, medicamente, materiale și produse cu valoare adăugată mare. La noi, resursa există, dar lanțul economic este rupt. Rezultatul este absurd: importăm îngrășăminte pe care le-am putea produce în țară.
În loc să lege resursele naturale de producția internă, guvernele au administrat România ca pe o piață de desfacere. Au închis ochii când industria s-a redus, au tolerat dependența de importuri și au abandonat ideea de suveranitate economică. O țară agricolă care nu își produce îngrășămintele devine vulnerabilă. Fermierul român ajunge să depindă de prețurile impuse din exterior, de transporturi, de crize energetice și de interesele altor state. Când îngrășămintele se scumpesc, scade cantitatea folosită pe hectar. Când scade cantitatea folosită, scade producția. Când scade producția, se scumpește hrana.
Închiderea AzoMureș lovește direct în fermieri, în consumatori și în economia națională. Nu este doar o problemă de locuri de muncă, deși și acestea contează. Este o problemă de lanț economic național. Gazul românesc ar trebui să susțină industria românească, industria românească ar trebui să susțină agricultura românească, iar agricultura românească ar trebui să asigure hrană accesibilă pentru populație și exporturi competitive. În locul acestui circuit economic sănătos, România acceptă un model primitiv: vindem resurse, importăm produse, pierdem valoare adăugată și ne mirăm că suntem săraci.
Aceasta este marea acuzație care trebuie adusă factorului politic: nu a știut să transforme bogățiile României în prosperitate pentru români. Rezervele de gaz, terenurile agricole, capacitățile industriale și forța de muncă au fost tratate separat, fără o arhitectură economică națională. Închiderea AzoMureș arată exact această ruptură. România nu duce lipsă de resurse, ci de conducători capabili să le pună în mișcare într-un sistem productiv.
De aceea, situația AzoMureș trebuie privită ca un atac la securitatea națională economică. Nu neapărat printr-o acțiune externă directă, ci prin neglijența internă, prin lipsa de viziune și prin refuzul clasei politice de a construi lanțuri complexe de producție. O țară care are gaz, dar importă îngrășăminte, care are pământ, dar își vulnerabilizează fermierii, care are industrie, dar o lasă să moară, este o țară condusă împotriva propriului interes. AzoMureș nu este doar despre chimie. Este despre hrană, economie, suveranitate și despre dreptul României de a-și folosi resursele pentru propria dezvoltare.
