Masa monetară a României a crescut de aproape trei ori față de anul 2015, însă această expansiune nu s-a transformat într-o economie mai puternică, mai productivă și mai competitivă. Într-o economie sănătoasă, banii trebuie să circule asemenea sângelui într-un organism viu: să alimenteze producția, investițiile, agricultura, industria, infrastructura și antreprenoriatul. În România, însă, mare parte din acești bani au fost pompați într-un sistem economic dezechilibrat, unde consumul a fost stimulat artificial, iar producția internă a rămas în urmă.
Creșterea masei monetare nu este rea în sine. O economie aflată în dezvoltare are nevoie de lichiditate. Problema apare atunci când banii noi nu ajung în zonele care produc valoare adăugată, ci sunt folosiți pentru a acoperi deficite, pentru a întreține aparatul bugetar, pentru creșteri salariale fără legătură cu productivitatea și pentru măsuri cu miză electorală. Astfel, banii nu au construit fabrici, nu au modernizat agricultura, nu au susținut industria românească și nu au creat lanțuri economice complexe. Au fost folosiți, în mare parte, pentru a cumpăra liniște socială și voturi.
Aceasta este una dintre cauzele profunde ale inflației. Când într-o economie intră mai mulți bani, dar oferta agregată nu crește în același ritm, prețurile urcă. Dacă oamenii primesc bani mai mulți, dar pe piață nu apar mai multe produse românești, mai multe servicii competitive, mai multe locuințe accesibile, mai multă energie ieftină sau mai multă hrană produsă local, atunci excesul de bani aleargă după aceeași cantitate de bunuri. Rezultatul este simplu: scumpiri, pierderea puterii de cumpărare și o falsă impresie de prosperitate.
România a ales modelul greșit: a stimulat cererea prin credite de consum, prin împrumuturi externe și prin cheltuieli publice nesustenabile, în loc să stimuleze producția. Statul s-a împrumutat masiv nu pentru a construi o economie mai solidă, ci pentru a rostogoli datorii, pentru a acoperi găuri bugetare și pentru a finanța promisiuni politice. În loc ca banii să intre în investiții productive, au intrat în consum imediat. Iar consumul alimentat din datorie nu creează prosperitate, ci dependență.
O politică economică responsabilă ar fi folosit această expansiune monetară pentru a pune România la muncă: irigații, energie, industrie alimentară, îngrășăminte, infrastructură, producție locală, cercetare, tehnologie și capital românesc. Banii ar fi trebuit să creeze alte fluxuri de bani, prin producție și export. În schimb, au fost consumați rapid, au ieșit din țară prin importuri și au lăsat în urmă datorii mai mari și prețuri mai ridicate.
Aici se vede eșecul clasei politice. România nu a dus lipsă de bani, ci de direcție. Nu masa monetară în sine este problema, ci modul în care a fost folosită. Banii pot fi instrument de dezvoltare sau drog electoral. În cazul României, prea des au fost folosiți ca drog electoral: au amorțit nemulțumirea publică pe termen scurt, dar au slăbit organismul economic pe termen lung.
De aceea, explozia masei monetare trebuie privită ca un avertisment. Dacă banii nu merg spre producție, ei se transformă în inflație. Dacă împrumuturile nu creează valoare, ele devin povară. Dacă statul stimulează doar consumul, dar abandonează oferta, agricultura, industria și antreprenoriatul, economia intră într-un cerc vicios. România nu are nevoie doar de mai mulți bani în circulație. Are nevoie de bani puși la muncă, în economia reală.
