Există o calitate particulară a panicii care se răspândește pe un întreg continent atunci când acesta realizează, din nou, că nu își poate încălzi fabricile sau alimenta avioanele fără permisiunea unei puteri care nu îi urmărește neapărat interesele. Europa a trăit această senzație în anul 2022, iar în prezent o resimte într-o altă tonalitate, mult mai gravă. Până la data curentă, factura transferată Europei de conflictul generat de presiunile asupra Iranului se ridică la 22 de miliarde de euro, comparativ cu perioada echivalentă dinaintea războiului. Situația actuală este marcată de o fragilitate sistemică profundă, iar perspectivele economice sugerează că momentele cele mai dificile abia acum urmează să apară.

Cornel Ban este profesor la Copenhagen Business School, fiind recunoscut pentru cercetările sale asupra crizelor financiare și a dependenței economice. Autor al unor lucrări de referință despre neoliberalism și economiile emergente, acesta analizează în prezent modul în care securitatea energetică recalibrează raporturile de forță globale.

Nivelurile de îndatorare sunt mult mai ridicate în multe state membre din cauza intervențiilor masive asupra prețurilor din perioada 2022-2023. În acest moment, prețul combustibilului pentru aviație crește constant, iar transporturile de gaz natural lichefiat sunt redirecționate în mijlocul voiajului către cei care oferă prețul cel mai mare. Programele de zbor pentru perioada verii se subțiază, iar în coridoarele industriale ale Germaniei și Olandei, firmele energo-intensive care au supraviețuit crizei ucrainene cu costuri enorme fac calcule disperate în fața unui al doilea șoc. Marjele de profit sunt mult mai mici acum, iar răbdarea politică a acționarilor este aproape epuizată. Un manager din industrie sublinia recent că sloganul american privind protecționismul tehnologic pare să fi fost creat pentru aliații Statelor Unite la fel de mult cum a fost gândit pentru China.

În acest peisaj dominat de incertitudine apare creatorul crizei, statul petrolier american, cu o ofertă care devine din ce în ce mai greu de refuzat. Navele petroliere sunt pregătite, terminalele de export funcționează la capacitate maximă, iar contractele sunt gata de semnat pe perioade care se întind, în unele cazuri, pe douăzeci de ani. Aceste acorduri sunt ajustate pentru un moment definit de niveluri neobișnuite de raritate a resurselor și risc geopolitic. Europa se află în fața unei alegeri dificile între acceptarea unei dependențe pe termen lung de un stat petrolier sau înfruntarea lunilor următoare pe cont propriu.

Cu un deceniu în urmă, Europa nu importa aproape deloc petrol și gaze din Statele Unite. Astăzi, Uniunea Europeană primește aproximativ jumătate din necesarul său de gaz natural lichefiat de la exportatorii americani, alături de o cotă tot mai mare de produse brute și rafinate, vândute desigur la un preț premium. Aceasta reprezintă una dintre cele mai rapide realinieri energetice din istoria modernă, fiind o schimbare forțată mai degrabă decât una planificată. Fiecare șoc geopolitic, de la invazia Rusiei până la închiderea strâmtorii Hormuz, elimină un set de dependențe doar pentru a împinge Europa mai adânc în altele noi, afectând competitivitatea industriei sale manufacturiere.

Piețele au înregistrat deja această schimbare și norii negri care s-au adunat deasupra motorului de creștere european. BlackRock a sfătuit deja clienții să subpondereze investițiile în Europa, considerând regiunea prea expusă la perturbări energetice pe care nu le poate controla. Diferența de reziliență este majoră, deoarece Europa are nevoie ca acest șoc să se încheie în câteva săptămâni, în timp ce Statele Unite pot absorbi presiunea timp de câteva luni înainte ca piețele lor interne să simtă o tulburare comparabilă. Războiul din jurul Iranului este citit prin această lentilă care întărește centralitatea Americii în sistemul energetic global și subliniază natura de vasal a economiilor aliate din Europa și Asia.

Acest fenomen este definit de economiștii politici drept interdependență militarizată. Sistemul rămâne interconectat, dar nodurile sale nu sunt egale, unii actori câștigând capacitatea de a impune termeni și de a transforma fluxurile comerciale în pârghii de putere. Gazul natural lichefiat, prezentat inițial ca o marfă flexibilă, începe să funcționeze ca un activ strategic încorporat în relații geopolitice centrate pe Statele Unite. Guvernele europene și firmele de utilități semnează contracte pe termen lung care restructurează sistemul în dezavantajul continentului. Chiar dacă acest conflict se va încheia, infrastructura și angajamentele financiare vor rămâne active, blocând Europa într-o dependență de durată.

Dacă europenii vor încerca să rupă aceste contracte pentru a accelera electrificarea, aceștia se vor confrunta cu presiuni venite din zona infrastructurii digitale și a apărării, sectoare unde dependența de Washington este aproape totală. Aliații europeni și asiatici nu au o ancoră alternativă pentru securitatea regională. Reliance-ul țărilor NATO pe tehnologia și planificarea militară americană asigură un grad de subordonare care nu poate fi anulat prin discursuri despre suveranitate. Uniunea Europeană are limite reale în ceea ce privește consolidarea legăturilor strategice cu China, deoarece piața sa internă nu poate absorbi surplusul de bunuri al unui alt mare exportator fără a-și distruge propria industrie.

Tranziția verde a Europei avansează, dar ritmul este mult inferior celui din China. În China, electricitatea reprezintă deja aproximativ 30 la sută din utilizarea finală a energiei, în timp ce în Uniunea Europeană această cifră stagnează între 24 și 26 la sută. Diferența este și mai vizibilă în sectorul transporturilor, unde China a vândut 11 milioane de vehicule electrice într-un singur an, comparativ cu doar 2,9 milioane în Europa. De asemenea, rețeaua feroviară chineză este electrificată în proporție de 75 la sută, față de 56 la sută în spațiul comunitar. În absența unui sistem alternativ complet construit, combustibilii fosili rămân coloana vertebrală a economiei actuale.

Washingtonul nu are nevoie să prevină direct electrificarea Europei pentru a-și menține dominația. Este suficient ca această tranziție să decurgă suficient de lent și să rămână fragmentată, astfel încât dependența de combustibilii fosili să persiste. Această strategie asigură subordonarea profundă a nevoilor europene față de interesele americane. Încercările de a obține suveranitatea digitală sunt privite cu scepticism chiar de către marii industriași europeni, care consideră că o rupere de infrastructura americană ar reprezenta un dezastru. În acest joc de putere, Europa pare condamnată să piardă dacă nu găsește o cale de a accelera radical transformarea sa structurală.