În România s-a format, în ultimii ani, o realitate financiară tot mai greu de ignorat: clientul intră pe ușa unei bănci cerând un credit bancar, cu așteptarea unei finanțări reglementate, previzibile și relativ rezonabile, dar ajunge adesea redirecționat către un IFN, unde costul banilor poate fi de câteva ori mai mare. Formal, totul este legal. Economic, însă, mecanismul seamănă cu o externalizare a riscului și a dobânzii mari: banca păstrează imaginea de instituție prudentă, iar IFN-ul preia clientul vulnerabil, clientul grăbit, clientul refuzat sau clientul care nu are puterea de negociere necesară.

Diferența esențială dintre bancă și IFN este simplă. Banca este instituție de credit, poate atrage depozite de la populație și companii, are acces la mecanisme bancare clasice și este supusă unui regim sever de supraveghere prudențială. IFN-ul este instituție financiară nebancară: poate acorda credite, leasing, garanții sau alte forme de finanțare, dar nu funcționează ca o bancă în sensul clasic și nu atrage depozite de la public. BNR are registre separate pentru instituțiile de credit și pentru IFN-uri, ceea ce arată că ele sunt categorii juridice și economice distincte.

Problema apare atunci când diferența juridică devine o portiță economică. În loc ca banca să finanțeze direct clientul, acesta poate fi împins către un IFN din același grup, din aceeași zonă comercială sau dintr-o rețea conexă. Clientul nu mai primește credit bancar, ci credit rapid, scump, cu dobânzi, comisioane și costuri totale care pot deveni sufocante. În practică, banca spune: „nu te putem finanța aici”, dar sistemul îi spune: „te putem finanța dincolo, mult mai scump”. Aceasta este marea ipocrizie a pieței: refuzul bancar nu înseamnă ieșirea din sistem, ci mutarea clientului într-o zonă unde costul banilor explodează.

Această situație este agravată de concentrarea pieței bancare. Când puține bănci mari controlează accesul la credit, se creează condiții de oligopol. Într-o piață cu concurență reală, băncile se luptă pentru client, reduc marjele, simplifică procedurile și finanțează economia. Într-o piață oligopolistă, băncile se aliniază tacit: aceleași criterii dure, aceeași birocrație, aceeași lipsă de apetit pentru risc, aceeași preferință pentru clienții deja bogați sau pentru finanțări garantate excesiv. Rezultatul este previzibil: firmele mici sunt respinse, antreprenorii sunt tratați ca suspecți, iar capitalul ajunge mai degrabă la cei care au deja capital.

Efectul asupra mediului de afaceri este devastator. În zona euro, dobânzile la creditele noi pentru companii erau în februarie 2026 în jurul a 3,15%–3,72% pentru împrumuturi mari, în funcție de maturitate și structură. În România, presa economică a raportat pentru primele luni din 2026 dobânzi medii la creditele corporate noi în lei de aproximativ 8,6%–8,8%, adică dublu față de creditele în euro și de câteva ori peste nivelul la care se finanțează multe firme europene.

Această diferență nu este un detaliu contabil. Este diferența dintre investiție și stagnare. O firmă germană, franceză sau olandeză care se împrumută la 3% poate moderniza utilaje, poate angaja oameni, poate intra pe piețe noi. O firmă românească împrumutată la 9%, iar uneori împinsă către finanțări IFN și mai scumpe, pleacă din start cu un handicap structural. Nu concurează doar cu firme mai bine capitalizate, ci și cu firme care cumpără banii de trei ori mai ieftin.

Dobânzile mari omoară investiția productivă. Antreprenorul nu mai calculează extinderea fabricii, ci supraviețuirea lunară. Nu mai angajează ingineri, ci amână salarii. Nu mai cumpără utilaje, ci rostogolește datorii. În loc să avem economie de producție, avem economie de comision, penalitate, dobândă și refinanțare. Capitalul nu mai este instrument de dezvoltare, ci mecanism de extracție.

Aici este drama: sistemul bancar ar trebui să fie infrastructura financiară a economiei naționale. În realitate, atunci când băncile evită riscul, concentrează piața și împing clienții spre IFN-uri scumpe, ele nu mai finanțează dezvoltarea, ci selectează cine are voie să respire economic. Iar o țară în care creditul productiv este scump, rar și birocratic nu poate construi prosperitate. Poate construi doar dependență.