Insecuritatea economică nu înseamnă doar un salariu mic sau o perioadă de dificultate financiară. Ea apare atunci când o familie nu mai are suficientă rezervă pentru cheltuieli neprevăzute, când costurile locuinței devin greu de suportat, când apar restanțe sau când veniturile nu mai oferă stabilitate. Un studiu recent semnat de Diaconu și Pricop analizează tocmai aceste vulnerabilități și încearcă să răspundă unei întrebări importante: ce influențează mai mult insecuritatea economică în Europa – inflația, șomajul, consumul sau precaritatea locului de muncă?
Cercetarea acoperă 26 dintre cele 27 de state ale Uniunii Europene, Luxemburg fiind exclus din cauza lipsei unor date complete, și analizează perioada 2014–2022. Autorii folosesc un eșantion de 234 de observații, corespunzător celor 26 de țări urmărite pe parcursul a nouă ani.
Unul dintre punctele forte ale studiului este modul în care este definită insecuritatea economică. Autorii nu se limitează la venit sau la rata sărăciei, ci folosesc un indice compozit care încearcă să surprindă mai bine vulnerabilitatea reală a gospodăriilor.
Indicele include șase componente: imposibilitatea de a plăti o săptămână de vacanță pe an, imposibilitatea de a face față unor cheltuieli neprevăzute, existența copiilor în gospodării fără persoane ocupate, restanțele la plată, povara costurilor locuinței și dificultatea gospodăriilor de a ajunge cu banii până la sfârșitul lunii.
Aceste variabile sunt grupate în două dimensiuni mai largi: lipsa economiilor și a timpului pentru recreere și predispoziția gospodăriei la risc. Autorii consideră că o asemenea abordare surprinde mai bine atât vulnerabilitatea financiară imediată, cât și riscul structural pe termen mai lung.
În eșantionul analizat, indicele insecurității economice are o valoare medie de 14,71, cu un minim de 5,85 și un maxim de 30,89, ceea ce indică diferențe considerabile între statele europene.
Datele studiului arată clar că șomajul este strâns legat de insecuritatea economică. În perioada analizată, rata medie a șomajului pentru grupa de vârstă 15–24 de ani a fost de 19,05%, mult peste media de 7,87% pentru întreaga populație activă. Pentru grupa 25–54 de ani media a fost de 7,09%, iar pentru categoria 55–74 de ani de 5,97%.
Autorii testează separat influența șomajului pentru mai multe grupe de vârstă. Rezultatul lor este că tinerii și persoanele în vârstă sunt cele mai vulnerabile categorii. În modelul final, coeficientul asociat șomajului în grupa 15–24 de ani este 0,119, iar pentru grupa 55–74 de ani este 0,429. Ambele relații sunt semnificative statistic.
Cu alte cuvinte, pierderea locului de muncă în cazul persoanelor apropiate de vârsta pensionării pare să fie asociată cu o creștere mai puternică a insecurității economice decât în cazul tinerilor.
Explicația propusă de autori este relativ intuitivă. Tinerii au mai puțină experiență și mai puține economii acumulate, iar persoanele mai în vârstă pot întâmpina dificultăți mai mari de reinserție profesională. Studiul amintește și faptul că tinerii au fost puternic afectați de pandemia COVID-19. La nivel european, rata șomajului în rândul tinerilor rămânea în 2021 cu aproximativ un punct procentual peste nivelul anterior crizei, iar aproape 46% dintre tinerii angajați aveau contracte temporare, potrivit datelor citate de autori. saeb-2025-0041_stamped
O altă concluzie importantă este că simpla existență a unui loc de muncă nu garantează stabilitatea financiară.
Autorii analizează așa-numita ocupare vulnerabilă, definită prin ponderea lucrătorilor pe cont propriu și a lucrătorilor familiali neremunerați în totalul ocupării. În eșantion, această categorie reprezintă în medie 11,56% din ocupare, cu valori care merg de la 4,77% până la 30,93%.
În modelul final, ocuparea vulnerabilă are un coeficient pozitiv de 0,240, ceea ce indică o asociere cu o insecuritate economică mai ridicată.
Explicația este că aceste forme de activitate pot veni cu venituri instabile, protecție socială mai redusă, lipsa unor beneficii și o expunere mai mare la șocurile economice. Autorii trimit și la cercetări anterioare care arată că persoanele aflate în locuri de muncă vulnerabile se confruntă mai frecvent cu instabilitate financiară și materială.
Rezultatele privind munca part-time sunt mai puțin intuitive.
Ponderea medie a locurilor de muncă part-time în eșantion este de 32,31%, cu un minim de 9,47% și un maxim de 60,52%.
Autorii porneau de la ipoteza că o creștere a muncii part-time după perioade de criză ar putea amplifica insecuritatea economică. Rezultatul final nu confirmă însă această ipoteză. Coeficientul este ușor negativ, -0,081, iar semnificația statistică este relativ redusă.
Concluzia este că munca part-time poate fi o soluție pentru anumite gospodării, mai ales atunci când alternativa este lipsa completă a unui loc de muncă. Diferența esențială este însă între munca part-time voluntară și cea involuntară.
Un angajat care alege un program redus pentru flexibilitate se află într-o situație diferită de cel care ar dori să lucreze cu normă întreagă, dar nu găsește o asemenea slujbă. În acest al doilea caz, venitul mai mic și lipsa unor perspective stabile pot amplifica vulnerabilitatea financiară.
Poate cea mai surprinzătoare concluzie a studiului Diaconu și Pricop este relația dintre inflație și insecuritatea economică.
În modelul final, coeficientul inflației este -0,127, ceea ce indică faptul că, în perioada și în eșantionul analizate, creșteri moderate ale inflației au fost asociate statistic cu o ușoară reducere a insecurității economice.
Acest rezultat nu trebuie interpretat însă ca o concluzie generală potrivit căreia inflația este benefică. Autorii precizează că este vorba despre perioade de creștere economică post-criză, când o inflație redusă și sustenabilă poate apărea simultan cu îmbunătățirea ocupării și a veniturilor.
În eșantion, rata medie anuală a inflației a fost de 2,21%, cu un minim de -1,6% și un maxim de 19,4%.
Autorii atrag atenția că relația observată este modestă și o raportează la o inflație sustenabilă, apropiată de niveluri considerate compatibile cu stabilitatea macroeconomică.
Un rezultat interesant apare și în cazul consumului final al gospodăriilor.
În modelul cu efecte fixe, cheltuielile de consum au un coeficient pozitiv de 0,350, ceea ce sugerează o relație între creșterea consumului și insecuritatea economică.
Autorii explică această legătură prin raportul dintre consum și economisire. Dacă veniturile nu cresc suficient, dar gospodăriile continuă să își majoreze cheltuielile, economiile se reduc, iar dependența de credit sau de venituri viitoare poate crește.
Studiul discută inclusiv ideea că gospodăriile își adaptează standardul de viață la niveluri mai ridicate de consum și ajung apoi să întâmpine dificultăți atunci când trebuie să reducă aceste cheltuieli. Autorii vorbesc despre o posibilă accentuare a dependenței de datorii și despre diminuarea rezervelor financiare.
Autorii verifică rezultatele și prin separarea statelor europene pe regiuni.
Un rezultat interesant apare în cazul Europei Centrale și de Est. Atunci când aceste state sunt eliminate din model, coeficientul asociat muncii part-time ajunge la numai -0,005, devenind aproape nesemnificativ. Autorii interpretează acest rezultat ca un indiciu că munca part-time are o relevanță mai mare pentru securitatea economică în Europa Centrală și de Est.
În același timp, atunci când țările din sudul Europei sunt excluse, coeficientul pentru ocuparea vulnerabilă urcă la 0,511, iar cel pentru șomajul în grupa 55–74 de ani ajunge la 0,735.
Aceste diferențe arată că aceeași problemă economică poate avea efecte diferite în funcție de structura pieței muncii și de caracteristicile fiecărei regiuni.
Studiul introduce și variabile instituționale pentru a verifica dacă rezultatele se modifică.
Modelul rămâne stabil, însă apar două relații suplimentare semnificative: una între insecuritatea economică și statul de drept, iar alta între insecuritate și indicatorul de voce și responsabilitate publică.
Coeficientul pentru statul de drept este -4,417, în timp ce indicatorul „voice and accountability” are un coeficient de 10,558 în modelul cu efecte fixe. Autorii interpretează primul rezultat ca pe o legătură între instituții juridice funcționale și reducerea sărăciei, iar al doilea ca pe o posibilă reacție mai vocală a cetățenilor în perioade de insecuritate economică.
Studiul realizat de Diaconu și Pricop arată că insecuritatea economică este mult mai complexă decât simpla evoluție a salariilor sau a inflației. Ea este influențată simultan de consum, calitatea locurilor de muncă, șomaj, structura pieței muncii și, într-o anumită măsură, de calitatea instituțiilor.
Dintre variabilele analizate, șomajul în rândul tinerilor și al persoanelor cu vârste între 55 și 74 de ani, precum și ocuparea vulnerabilă, apar ca factori importanți ai insecurității economice. În același timp, rezultatele privind munca part-time și inflația sunt mai nuanțate decât ar putea sugera discursul public obișnuit.
Poate cea mai importantă idee a cercetării este că nu este suficient să analizăm câte locuri de muncă există într-o economie. Contează dacă acele locuri de muncă oferă venituri predictibile, protecție socială și perspective pe termen lung. O economie poate avea ocupare ridicată și, totuși, o parte importantă a populației să trăiască permanent cu teama că o cheltuială neașteptată, o pierdere a locului de muncă sau o creștere a costurilor locuinței îi poate destabiliza bugetul.
Modelul construit de Diaconu și Pricop, testat pe 234 de observații din 26 de state ale Uniunii Europene, arată tocmai această realitate: siguranța economică nu depinde doar de creșterea PIB-ului sau de rata șomajului, ci de capacitatea concretă a gospodăriilor de a rezista șocurilor și de a-și păstra stabilitatea financiară pe termen lung.
