Evoluția economică a Coreei poate fi împărțită în trei perioade: stagnarea dinastică, modernizarea colonială și dezvoltarea divergentă de după 1945. Analiza publicată de EH.Net evidențiază rolul instituțiilor, al infrastructurii și al politicilor industriale în trecerea spre creștere modernă, precum și limitele substituției importurilor. După 1945, aceeași moștenire istorică a produs rezultate opuse în Sud și Nord, în funcție de stimulentele economice și de capacitatea statului de a susține productivitatea.
Prima perioadă, încheiată în 1910, a fost marcată de stagnare malthusiană și de degradarea administrației dinastiei Chosôn. În secolul al XIX-lea, populația și suprafața cultivată au rămas relativ stabile, însă producția s-a redus. Potrivit lui Myung Soo Cha, deteriorarea sistemelor de irigații și de control al inundațiilor a avut un rol central.
În plus, proprietatea slab definită asupra pădurilor a favorizat defrișarea. Lipsa unor instituții capabile să coordoneze beneficiarii și să limiteze comportamentul de tip „free-rider” a descurajat investițiile colective în infrastructura de apă. Prin urmare, productivitatea agricolă și nivelul de trai au scăzut.
A doua perioadă a început după anexarea Coreei de către Japonia, în 1910. Administrația colonială a construit căi ferate, drumuri, porturi și rețele de comunicații, integrând mai bine piețele interne și externe. Totodată, au fost dezvoltate educația și serviciile medicale, iar cadastrul funciar a clarificat drepturile de proprietate și a îmbunătățit colectarea taxelor.
Modernizarea a rămas însă ambivalentă. Industrializarea și creșterea producției pe locuitor au coexistat cu transferuri de resurse către economia imperială și cu o distribuție mai inegală a veniturilor. Între 1911 și 1940, industria prelucrătoare a crescut de la 6% la 28% din PIB, în timp ce agricultura a coborât de la 76% la 41%.
După războiul din Coreea, Sudul a încercat să sprijine firmele autohtone prin substituirea importurilor. Companiile din sectoarele protejate au primit acces preferențial la valută, credite ieftine și bariere tarifare. Totuși, sistemul a încurajat mai ales păstrarea privilegiilor, nu creșterea eficienței.
Schimbarea decisivă a venit după 1961, când guvernul a orientat politica industrială spre promovarea exporturilor. Firmele primeau facilități, în special împrumuturi cu dobândă redusă, în funcție de rezultate măsurabile la export. Astfel, condiționarea sprijinului a redus spațiul pentru influență politică și a expus producătorii concurenței internaționale.
În deceniul următor, producția pe locuitor s-a dublat, iar economia s-a mutat rapid de la agricultură la industrie. Cu toate acestea, dezvoltarea industriilor grele și chimice din anii 1970 a readus elemente de substituire a importurilor. Creditele direcționate către conglomerate au contribuit la îndatorare excesivă, inflație și acumularea de credite neperformante.
Coreea de Sud a beneficiat de acumularea capitalului fizic, extinderea educației și o rată ridicată a economisirii. Sursa leagă aceste evoluții de scăderea mortalității, formarea capitalului uman și capacitatea statului de a impune obiective industriale, chiar într-un regim autoritar.
În Nord, industrializarea moștenită din perioada colonială și sistemul de comandă nu au produs aceeași dinamică. Fermele colective și întreprinderile de stat ofereau stimulente reduse pentru productivitate, iar izolarea limita accesul la tehnologii și investiții străine. În plus, resursele erau direcționate către obiective militare, în detrimentul economiei civile.
Reformele parțiale nu au schimbat mecanismul de bază, deoarece conducerea se temea că liberalizarea ar destabiliza regimul. După prăbușirea economiilor planificate din Europa de Est, întreruperea importurilor subvenționate de energie și bunuri de capital a amplificat criza, urmată în anii 1990 de penurii alimentare severe.
Istoria economică analizată de Myung Soo Cha sugerează că resursele și capitalul nu sunt suficiente pentru dezvoltare. Instituțiile care protejează stimulentele, conectează economia la piețe și limitează capturarea statului de interese speciale pot transforma acumularea în productivitate. Diferența dintre cele două Corei arată cât de mult contează direcția politicilor publice.
Sursă: Articolul are ca punct de plecare informațiile publicate de eh.net.
